Am venit pe lume …

într-o frumoasa dimineață de Florii, în mijlocul unei familii iubitoare, de intelectuali, cu bune premize materiale.

Din păcate, asta s-a întâmplat înainte de moartea lui Stalin și dincoace de Cortina de fier. Deoarece povestesc în românește, înțelegeți despre care parte e vorba – cea de est.

Așa că, ursitoarele m-au înzestrat cu un frumos dosar pătat, foarte pătat.

Ei, cum e viața unei familii cu dosar rău în mijlocul unei dictaturi? Cum o vede un copil? Care poate fi evoluția acestuia ca adult într-o asemenea societate? – Asta veți afla în continuare.

Vis?

Țrrrrrrrrrrrrr – deșteptătorul. Ah, de când vreau să arunc ceasul ăsta chefere. Când ți-e somnul mai dulce, lumea mai dragă, … Ce vis frumos am avut! Oare, oi fi fost iar în comă? Nu cred, sunt în patul meu.  Imaginile, senzațiile mă domină încă. Totdeauna îmi place să mai lungesc un pic visul, să mă îmbrac în timp ce retrăiesc un vis frumos.

În sfârșit, mă uit pe telefon – o grămadă de pagini. Te pomenești c-o fi fost adevărat? Chiar am fost acolo? Nu cumva v-am păcălit? Oricum, dac-am făcut-o, v-am păcălit frumos – când minți, totul este s-o faci frumos. Bine, dar pozele, data, GPS-ul? Sanchi, e plin netul de poze. Detaliile? Păi am un editor foto grozav și moca. Ce mare scofală o dată și o coordonată? Hai, că e lată. O fi fost real?

Habar n-am. Mai bine trec la săpat grădina c-a venit primăvara. Țăranul ară câmpul, țăranul ară câmpul, …

Provocatorul și mincinosul

Bancul din vremea lui ceașcă suna am așa: provocatorul întreba „Ce faci?” și mincinosul răspundea „Bine”. În limba română se utilizează mai mult salutul – mai lung, scurt, sau doar gesticulat, mai ales cu persoane necunoscute. Personal, nu mă prăpădesc deloc după conversație, prefer să fiu lăsat în pace cu gândurile mele, niciodată n-am fost foarte comunicativ.

În călătorie însă, trebuia să fac față la o grămadă de How do you do, toată ziua, neîntrerupt. Cameriști, chelneri, tot felul de angajați ai organizatorului, plus excursioniști, majoritatea americani nevorbiți. Tuturor trebuia să le răspunzi voios good, greatfine, totul cu o expresie surâzătoare. Am încercat de câteva ori normal, dar am primit o privire care mă detesta. Oare, nu este cel mai bine să fii doar normal? Doar un steward s-a amuzat, a înțeles exact. Am scris despre americani nevorbiți. Aveau atâta poftă de vorbă, vorbeau la masă, se opreau cu mâncarea în mână, în picioare, ca să vorbească.

Excursioniștii erau, în majoritate, din America de Nord, mai ales din Statele Unite. Niciodată n-a fost o adunătură mai mare de persoane cu dizabilități loco-motorii. De, Doamne ferește, sufereau de obezitate. Însă, obezi sau nu, tineri sau bătrâni, o grămadă aveau tatuaje. Probabil, considerau că astea îi fac mai atractivi.

Am o dilemă – când un călător, dintr-un motiv oarecare, se separă de restul grupului, înseamnă că s-a rătăcit el sau că s-au rătăcit ceilalți de el?

Într-un autocar de excursie, ghidul s-a interesat de pe unde suntem. Încălcând indicațiile mele prețioase, soția a spus tare România. Ei bine, din banca alăturată, un canadian (am aflat ulterior) a ridicat degetul mare în sus 👍.  În ciuda lipsei mele de patriotism, am fost mândru.

Am remarcat o negresă vioaie, dar nu foarte tânără, ahtiată după fotografiat (ca și mine). Era cu bărbat-su, tot afro-american. Erau clar, cu o situație materială bună. Avea un aparat foto de aceeasi marcă pe care o folosesc și eu. Doar că, mai nou și cu un obiectiv baban, deschidere frontală peste 12 cm diametru care m-a umplut de invidie (ce sentiment murdar). Ea era foarte înfiptă, bărbatu-său mai bonom. Dom-le, îl plângeam, era pur ai simplu terorizat de nevastă-sa.

Am avut ocazia să-l aud și vorbind pe italo-americanul despre care v-am scris. Exact intonația-accentul-tonul din filmele acelea cu Cosa Nostra. Poate, chiar era.

Mai erau niște perechi un pic ciudate. Ei americani, mari, nu neapărat grași – ele mignone, chiar mici, asiatice, alură de copii fără a fi foarte tinere. Cred că era un sindrom pedofilic reprimat (ah, ce termen am scos!).

Unul dintre rușii despre care v-am mai scris umbla tot timpul cu o tabletă conectată la FB sau la rețeaua lor. Dar, țăranul, tot țăran – era mai tot timpul cu o scobitoare în gură. Vă rog să luați termenul țăran în cel mai peiorativ sens. Am descoperit că tot serviciul gazdelor pentru organizat excursii era cu angajați ruși. Își aduseseră și gagicii. Una, știa și vreo două cuvinte românești. Este o practică, probabil aveau și angajați români sau basarabeni pe undeva, cum am constatat în alte excursii. Însă, angajații luau masa cu musafirii în restaurantul general. Rusoaica ce știa cuvinte românești povestea cu foc unor americani ce grozavă este Rusia și istoria ei, un fel de istoria nebunului, propaganda pe care, desigur, o învățase la școală. Cum nu cred că americanii chiar știu istorie, mai ales a Rusiei, rusoaica făcea propagandă. Greu m-am abținut să nu reacționez. Paralel, se organizau donații pentru ucrainieni – on deck for a cause și compania se lauda cum a folosit vapoare ca hotel pentru refugiați ucrainieni. În avionul de Bucale, chiar în spatele meu (ptiu, drace) erau niște ruși. Viză, chestii? Or fi fost deghizați în brazilieni? Or fi fost doar niște ucrainieni care n-au învățat încă ucraineana?

V-am mai scris despre WC-urile lumii, o fac și acum. Erau tot impecabile. Totuși, compania făcuse economie. Nu mai era furnicuța care ștergea orice urmă, orice picătură rămasă de la scuturatul fiecărui musafir. Era o bucată de mochetă absorbantă sub fiecare pisoar. Presupun că le schimbau des.

Ca o concluzie, cred că jaloanele gustului comun, social sunt destul de elastice și depind de ambient pentru că eu am început să-l înțeleg pe Rembrandt. Sistemul de coordonate sau sistemul de valori?

Prin Florida

O întrebare veche la Radio Erevan suna cam așa: Se poate face amor când un partener este la București și celălalt la Erevan? Răspunsul: Da, dacă obiectul depășește în lungime această distanță. Se pare că Borcea îndeplinește standardul lungimii din moment ce a reușit performanța din pușcărie. M-am uitat după el prin Florida, nu l-am văzut, n-am văzut nici vreun depozit de butelii. Probabil, am greșit mahalaua.

Ne-a luat un taxi din portul Ft. Lauderdale. Mi-a lăsat numărul de telefon și l-am sunat de câte ori am avut nevoie. I-am dat totdeauna peste 10%, c-așa se poartă, dar a fost de încredere și foarte amabil.

Dacă aș fi avut timp, probabil găseam multe de văzut prin Florida, dar în doar mai puțin de trei zile … În sfârșit, mi-am dorit să văd ceva natură – mlaștini și micul arhipelag din sudul Floridei care bate spre Cuba.

Excursia care ar fi trebuit să-mi arate o rezervație, mlaștini, crocodili n-a fost ce am așteptat. Ne-au dus la vest de Ft. Lauderdale, unde există într-adevăr ceea ce doream să văd. Niște bărci plate cu elici mari în aer – airboat (le-ați văzut prin filme). Avantajele sunt că au pescaj foarte mic, elicea nu se poate încurca în alge sau mâl. Dezavantajul este zgomotul motoarelor care sigur deranjează sălbăticiunile. Plimbarea pe niște canale ca la noi în deltă a fost foarte scurtă, mai scurtă decât declaraseră. Crocodilii și păsările nu s-au prea deranjat să se arate, probabil obișnuite cu zgomotul care ar fi trebuit să le agite. Am văzut totuși niște aligatori la pândă pe niște grinduri sau plutind în apă. Până la urmă, niște sălbăticiuni, nu sunt la dispoziția nimănui. M-am mulțumit cu atât cât s-a putut. Credeam că plecăm, dar a urmat un spectacol cu niște crocodili captivi, sedați. Marele șef și-a băgat capul în gura unuia. În rest, a stat foarte curajos în mijlocul lor și a spus o poezie cu glume proaste și răsuflate ca să arate ce tare e el față de aligatorii sedați. Mi-a fost milă de crocodili – închipuiți-vă viața lor captivi și sedați. Oare cum sunt hrăniți, cât pot supraviețui în aceste condiții? Statele Unite n-au legislație pentru protecția animalelor sălbatice? N-aveam cum pleca. În sfârșit, șoferul autobuzului era un sârb sau croat care regreta Iugoslavia. Stătuse șase ani în Germania și eșuase pe aici, n-avea pregătire. Singurul lucru pe care l-am putut face pentru săracii crocodili a fost o recenzie dură negativă pe siturile care vând excursia.

Mă întreb de ce factorii responsabili de la noi nu întreprind nimic serios pentru promovarea deltei Dunării. De fapt, poate-i mai bine așa.

Îl țineți minte pe Schwarzenegger salvându-i pe toți când oamenii răi au bombardat șoseaua pod din sudul Floridei? Dacă avea și nebunul un Arnold, poate-i salva podul Crimeii. Dar nebunul i-a agățat tinichele lui Segal. Ce nemernic. Steve sau nebunul? Amândoi.

Las Crimeea și nebunul. Arhipelagul Florida Keys (de la cayo în spaniolă, insulă mică) se întinde ca un lanț din vârful peninsulei, în arc, spre sud, sud-vest, pe mai mult de 100 de mile marine. Șoseaua-pod peste mare le parcurge pe cele mai mari și unele mici și se termină la Key West. Aici a fost primul oraș al Floridei, port pentru comerțul cu Cuba (150 km) și tranzit către New Orleans. Până în urmă cu nu foarte mulți ani, a existat și o cale ferată pe traseul actualei șosele. Key West este acum doar o afacere legată de turism, dar grupează un mare procent din populația arhipelagului. Mai sunt câteva insulițe după Key West, cam nelocuite.

Perla Key West este un mic cartier cu niște case splendide – Little White House Truman. Este un cartier îngrădit, dar cu acces permis. Casa cu acest nume este muzeu. Nu mă prăpădesc după muzee, nu știu dacă era deschis. M-am plimbat însă cu multă plăcere pe acolo. În rest, lume multă, prea multă, turiști de weekend, prețuri pe măsură. Te puteai târgui, dar punctul de plecare era mult prea departe de adevăr. Mascotele orașului sunt cocoșeii, peste tot, prin iarbă, cocoșei și găinușe, chiar cu puișori. Sunt mici, roșii, înfoiați și cântă de zor.

Așadar, m-am plimbat pe șoseaua-pod lungă și frumoasă prin priveliștile oferite. Într-o parte Atlanticul, în cealaltă golful Mexic. Întinderi de ape, insule, insulițe. Poate părea plictisitor pentru unii, dar pe mine apele mă fascinează. Altfel, deși insulele ajung aproape de tropic, deși este multă apă și mlaștini, tot n-am izbutit să găsesc țânțari. Cred că primarele nostru i-a cantonat pe toți în mahalaua mea.

Vorbitorii de spaniolă sunt mulți în Florida. Grupul cel mai mare dintre ei îl constituie cubanezii. Teritoriul a fost mai întâi spaniol (inclusiv Antilele Mari, o parte a sudului Statelor Unite și a nordului Mexicului). În partea de est a fost și dominație britanică. De pe la 1800 a fost încorporat Statelor Unite, atât pe cale militară cât și prin cumpărare, devenind stat ulterior. La urma urmelor, Cuba, după spanioli, a fost dominion american câțiva ani, devenind independentă prin 1900. Și-a dorit revoluție. Acum, cubanezii au văzut diferența, altfel stăteau în Cuba.

Florida este pe locul patru în SUA, turismul fiind preponderent. Există și ceva industrie. Îmi place să privesc mașinile, circulația. Mașini de mașini, mai ales SUV. Sunt multe electrice. Mărcile sunt americane, japoneze și coreene. Mărcile europene sunt foarte puține. Favorita mea, Mustang este destul de frecventă, doar câteva Malibu, sedanul închiriat acum peste doi ani care m-a cam vrăjit. Modelele cunoscute pe la noi arată diferit aici. Luminile de zi sunt doar pe față. Numerele doar pe spate la autoturisme. Aproape toate nu au suport pentru număr în față. N-am observat asta în Seatle, dar am văzut și în USVI, Puerto Rico.

Va să zică, mi-a plăcut podul ăstora, dar fiecare cu al lui – nemernicul cu nenorocitul lui de pod, însă mi-ar plăcea să mă plimb și pe ăla.

Sărutul

Nu, nu este vorba despre aspectele sexuale ale sărutului. Discutăm doar despre valențele politice.

Toată lumea cunoaște episodul sărutului lui Iuda. Îl vânduse deja, știa și El.

Pe următorul loc este sărutul dintre Brejnev și Honecker. Leonid este deasupra, Erick dedesubt. Ce s-a întâmplat ulterior, știm. Însă Brejnev le avea cu sărutul. Nu totdeauna era al morții. Se pare că ceașcă l-a refuzat. Cred că încă simțea arsura buzelor lui Dej în pușcărie deși, l-a făcut mare. Și mafioții ofereau ultimul sărut celor condamnați.

În sfârșit, nu știu dacă Stalin l-a pupat pe Hitler. Dar și-au declarat prietenia călduroasă. Problema a fost că Hitler nu s-a mulțumit doar cu vestul și a trecut spre est linia stabilită cu Molotov. Așa a început marele război pentru apărarea patriei, Altfel, URSS a fost partener al Germaniei la declanșarea celui de-al doilea război mondial. Desigur, istoria scrisă de nebun nu spune asta.

Revenind, nebunul are și el pasiunea. I-a dat un pupic lui Kim II. Mult mai interesantă a fost umilirea lui Trump la întâlnirea de pe teren neutru. BTW, l-ați ascultat pe Trump spunându-și singur „președintele vostru favorit”? Este un semn clar, evolutiv.

Îl urmăresc atent pe Xi de mai mult timp. Afișează un echilibru desăvârșit, serios sau ușor zâmbitor, un zâmbet oarecum îngăduitor, superior. L-am surprins în Indonezia (cred) răspunzând direct unora care voiau să treacă peste rând. Nu cred că poate fi păcălit. Nu cred că nu cunoaște istorie, mă refer la cea a relațiilor cu marele vecin. Apoi, cred că se gândește c-ar fi folosit mai eficient Siberia.

Așa că, s-a întâlnit cu nebunul pe terenul acestuia. L-a tratat ca pe un vasal, cu același zâmbet îngăduitor. Un nebun crispat, care-și mișca necontrolat picioarele, care i-a apucat mâna întinsă cu ambele mâini. A fost un fel de săru-mâna șefu’. Nu știu dacă mesajul „ai grijă de tine” este real sau provine dintr-o relatare în engleză care a preluat din rusă-chineză. Dar n-are importanță, filmul a fost bun. Iar prieten drag, parcă o ascultam pe Doina Badea. Unde este masa lungă, nesfârșită cu care l-a umilit pe Macron?

Totuși, și Stalin a avut nevoie de un prieten drag. A urmat mult sânge. N-am reținut ca Xi să fi întors dragostea. Cred că Xi urmărește să devină numărul 1. Asta presupune forță economico-financiară. Rusia este doar o benzinărie. Uitați-vă prin casă, găsiți ceva nemarcat cu China? Europa a greșit ani de zile cu unica sursă de gaze. Lumea întreagă a greșit cu sursa unică asiatică.

Xi a vorbit despre schimbări majore pe nu știu câți ani. Și Hitler vorbea despre mileniu. Sper ca noua dragoste să nu genereze la fel de mulți morți.

Foto: englishrussia.com, stiri.md.

Caraibe

Nordul Americii de Sud spre sud, un lanț de insulițe la est și Antilele Mari la nord delimitează marea. Insulițele formează un arc de cerc, oarecum nord-sud și se termină cu Puerto Rico la nord. Nu știu dacă aceasta este sau nu dintre Antilele Mari. Toate insulele sunt vulcanice, un lanț de munți submarini, în unele a mai fost mai mult sau mai putin recent activitate vulcanică. Desigur, se manifestă și cutremure. Apoi, uraganele periodice. Așa că, de dezastre nu duc lipsă, dar se ridică mereu din cenușă care este, oricum, totul.

Sigur că n-am văzut cât mi-aș fi dorit, mi-ar fi plăcut să le văd pe toate. Am un apropiat care organizează excursii cu barca, serioase, pe mare. Chiar știe lecția, știe și navigație. Din vreo două-trei excursii înnădite s-ar putea acoperi insulele mici, văzute la detaliu. Acum a trebuit să mă mulțumesc cu ce mi-au dat ăștia.

Iată statistica relativă a celor văzute (opririle au fost în capitale) în ordinea vizitării:

  • Barbados, Bridgetown – înălțimea 340 m , 439 km2 , 660 locuitori/km2, PIB/locuitor 17.300 $ (PPP), 20.000 $ (nominal)
  • Dominica, Roseau – înălțimea 1.447 m, 750 km2, 105 locuitori/km2, PIB/locuitor 9.700 $ (PPP), 7.900 $ (nominal)
  • USVI (United States Virgin Islands), Charlotte Amalie, insula St. Thomas  – înălțimea 474 m, 346 km2, 654 locuitori/km2, PIB/locuitor 38.100 $ (PPP), 46.700 $ (nominal)
  • Puerto Rico, San Juan – înălțimea 1.338 m, 9,104 km2, 350 locuitori/km2, PIB/locuitor 43.800 $ (PPP), 38.450 $ (nominal).

Barbados și Dominica sunt state insulare. USVI este un arhipelag cu zeci de insulițe și trei insule mai măricele – St. Thomas, St. John, St. Croix. De fapt, arhipelagul este și mai mare, cealaltă parte aparținând Marii Britanii. Puerto Rico mai are câteva insulițe în afara celei mari. USVI și Puerto Rico aparțin Statelor Unite și asta se vede imediat în statistica veniturilor.

Toate au fost disputate – Franța, Danemarca, Olanda, Spania, Portugalia. Înainte de a fi preluată de Statele Unite în urma unui război purtat după refuzul unei oferte de cumpărare, Puerto Rico a aparținut Spaniei. Portoricanii sunt cetățeni ai Statelor Unite din 1917. USVI au fost cumpărate în 1917 de la danezi cu 25 milioane $ (peste 622 milioane $ în 2021). Celelalte au aparținut Marii Britanii. Dar și în USVI, Marea Britanie a avut influență. În consecință, în Barbados și Dominica se circulă pe stânga, mașinile având volanul pe dreapta. USVI au făcut un compromis – se circulă tot pe stânga, dar mașinile au volanul pe stânga. În Puerto Rico se circulă pe dreapta.

Peste tot plaje întinse aurii, ocean azuriu, păduri tropicale, plante și copaci și fructe și flori văzute și pe Amazon.

În Barbados m-am dat cu un submarin turistic de vreo 30 de persoane – mi-au arătat un recif nu foarte spectaculos, am văzut pești multicolori și niște țestoase. Au avut și un fond sonor care s-a încheiat cu Yellow Submarine tocmai când începusem să-mi fac griji pentru omisiune. Cred că n-a rămas nimic nebifat în lista mijloacelor de călătorie.  N-am văzut rechini deși le-am dat o mulțime de ocazii să mă vadă. Presupun că s-au speriat la fel ca și piranha. Barbados este o insulă joasă, nu foarte atractivă din acest punct de vedere. Este prea populată, are prea multe construcții, suprafața ocupată de localități este prea mare.

Cel mai mult mi-a plăcut Dominica, cea mai puțin populată, cea cu veniturile cele mai mici, dar cu un relief super. Două rezervații pe insuliță. O natură splendidă. Mie mi s-a părut că au un nivel de viață mai ridicat ca al Barbadosului, dar statistica arată altceva. Am întrebat care ar fi prețul unui teren de 500 mp, în zona oarecum montană. Ghidul mi-a zis că vreo 20.000 $, de 7 ori mai ieftin decât în mahalaua mea. L-am întrebat dacă aș putea avea probleme rasiale acolo fiindcă aproape toți sunt de culoare – s-a uitat mirat la mine. Verde, aer curat, o climă plăcută, oceanul colea. Dacă ești om gospodar și pui un pom, ai micul dejun asigurat, fără să te trezești în zori. Sigur, mai vine câte un uragan, dar ce farmec are viața fără greutăți? Mi-a rămas în inimă acest loc.

Insula St. Thomas (USVI) este, de asemenea foarte frumoasă, tot din cauza reliefului. Vegetație multă, pădure. Însă este prea populată, prea atinsă de civilizație. Păcat. Costul vieții, ca și în Puerto Rico, este ridicat. Decât să arunce atâta vopsea azurie prin apele alea, americanii ar fi putut să-mi dea mie banii, aș fi știut ce să fac cu ei. Au o bază de submarine și industrie. Pe St. Croix este cea mai mare rafinărie din zonă. Bunăstarea are costurile ei. Prefer, în continuare, Dominica.

Ceea ce am văzut în Puerto Rico sunt ținuturi joase. San Juan a luat naștere în jurul unei fortărețe strategice, pe o insuliță, la intrarea în golful Bahia de San Juan. Am vizitat-o. Acolo este și centrul orașului cu clădirile administrației, pe un bulevard elegant, cu trei rânduri de palmieri. Sunt și clădiri din perioada spaniolă. Mi-au plăcut. Acum vreo sută cincizeci de ani, un arhitect cu cap și viziune a trasat liniile. Cei care au urmat le-au respectat. Probabil, fiindcă n-au auzit de PUG/PUZ. Orașul este întins mult dincolo de insulița inițială, un oraș mare. Limbi oficiale – spaniolă și engleză. Am văzut remorci mari cu autoturisme KIA coborând în port, probabil au o fabrică de asamblare. Se vede cu ochiul liber prosperitatea. În San Juan o nucă de cocos este 5 $, adică bătaie de joc. Pentru acest nivel al PIB-ului, trebuie să existe o economie serioasă. Golful Bahia de San Juan este mare și este practic tot port. Au și o bază de submarine. Ca și USVI, nu plătesc taxa pentru federație datorită modului de organizare a Statelor Unite. Și în Puerto Rico sunt mulți locuitori.

La fortăreață, ghidul ne-a povestit despre multele războaie care au implicat Puerto Rico (Portul Bogat). De fapt, aici războiul a fost o stare continuă. Chiar preluarea de către Statele Unite s-a făcut în urma unuia. Relativa pace a apărut după ocupare. Oricum, chiar dacă ar fi o răzmeriță (dar nimeni nu protestează la prea multe lovele), Statele Unite nu vor scăpa din mână aceste teritorii organizate neincorporate. Ghidul ne-a arătat și pușcăria, temnițele. M-am abținut să-i povestesc despre Sighetul sec. XX. Sunt sigur că putem găsi și în sec. XXI că doar asta este cea mai bună metodă de reeducare a neastâmpăraților ucrainieni.

Trebuie să vă scriu că m-am uitat degeaba în San Juan după J.Lo. N-a apărut, nici măcar partea aceea care i-a fost asigurată pentru o sumă uriașă. Păcat.

Așa că, după ce am scăpat cu bine de piranha și de rechini, mă aflu prin sudul Triunghiului Bermudelor – Bermude, Puerto Rico, Fort Lauderdale (FL). Deocamdată, doar o furtună ca la Capul Horn.

 

 

Distanța între rai și iad

Credeți-mă, pare greu să ajungi pe Lista Neagră, eu m-am născut chiar acolo, dar de ieșit este imposibil. Nici de fugit nu poți. Ești prizonierul Listei oriunde geografic te-ai afla. Nu poți ocoli, nu te poți ascunde, nu poți evita, nu te poți preface, nu te poți masca, ești acolo.

P-aci, sunt tot felul de ciudați, mult, mult mai ciudați ca mine, v-am mai scris. Sunt anonim. Deși, toți cei care mă cunosc spun că sunt un individ conflictual, nu-mi doresc conflicte, sunt sătul de războaie, nu le vreau, dar ele mă caută. Parcă aș avea scris pe frunte sau m-ar însoți o aură pe care scrie cu majuscule ĂSTA E PE LISTA NEAGRĂ, parcă toți știu asta și sunt slujitorii Listei.

Un punct al călătoriei plătite, important pentru mine, era insula Diavolului, a lui Papillon, a lui Dreifus și a multor alți nenorociți, toți aflați pe Lista Neagră.

Nu știu dacă Charrière a fost sau nu vinovat. Dacă a fost, și-a încasat pedeapsa lumească. Dar ceea ce ar trebui admirat la el de către toți oamenii normali, este dorința de libertate care l-a dominat permanent, pe care n-a uitat-o nicio clipă, indiferent de condițiile menite a strivi caractere, a distruge sănătatea și viața oricui nimerește în mașinăria judiciară franceză a timpului. Oamenii care vor limitarea libertății altora sunt anormalii, ei ar trebui îngrădiți, eliminați. Doar că oamenii normali nu fac asta deși, pot plăti cu viața această slăbiciune. A fost o scăpare a cenzurii lui ceașcă publicarea romanului. Pentru mine, chiar a însemnat mult cititul cărții. Credeți că sunt deosebiri esențiale între mlaștinile de la Cayenne și cele de la Periprava? Dacă ar fi putut, Leprele Roșii ar fi mutat-o la tropice pentru a o face mai mortală.

Papillon nu a fost un prost. A încercat evadarea permanent, dar a înțeles că un mort nu mai pleacă nicăieri. De aceea a ales insulele, chiar dacă evadarea părea imposibilă de acolo, fiindcă este o climă sănătoasă. Și a reușit să evadeze din locul cel mai imposibil, din insula Diavolului. De aceea, milioanele de cititori ai romanului, milioanele care au văzut filmul (mult mai slab decât cartea, ca orice film) au reținut insula Diavolului. Foarte puțini au mai memorat alte detalii.

Ei bine, itinerarul scris pe care l-am primit, cea mai importantă parte a contractului, conținea o minciună comercială, ceea ce, prin legislație se numește practici comerciale incorecte, înșelătoare. Nu m-au dus pe insula Diavolului, m-au dus pe Royale. Ce spuneți, am dreptate cu Lista care mă urmărește oriunde m-aș afla?

Partea asta a pușcăriei mortale franțuzești care a fost Guyana este compusă din trei insulițe – Royale, Saint-Joseph, Diavolului (L’île du Diable) – îles du Salut, asta este și ordinea mărimii lor. Royale poate fi ocolită pe jos, la plimbare, în mai puțin de o oră. Aici era șefia criminalilor legali, aici era recluziunea (Charrière a petrecut câțiva ani în recluziune), aici era (este) și cimitirul criminalilor (cenușă este totul funcționează și în cazul lor). Clădirile sunt dărăpănate, crucile căzute sau sparte. Undeva, chiar este un text cu referire la cimitirul criminalilor. Nu numai eu l-am denumit așa. Dar ceilalți, cei mulți, unde au fost îngropați? Franța a făcut economie și a îngrășat peștii. Na, m-am pus rău și cu ăștia.

Așa că, pentru respectarea adevărului, am renunțat la titlul inițial Pe stânca lui Papillon. Aș fi putut intitula Pe urmele lui Papillon fiindcă sigur s-a scăpat pe undeva prin Royale. M-aș fi scăpat și eu, deși era destul de multă lume, dar nu mi-a venit. Insula Diavolului este foarte aproape, dar nu am avut cum să ajung acolo oricât am încercat, mi-o vor plăti.

Cele trei insulițe sunt acum, din nou, așa cum le-a lăsat Domnul, un paradis, unul din cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut. O vegetație luxuriantă, mai ales cocotierii care i-au asigurat fuga lui Papillon, begonville (alt soi decât am avut eu), o floare care era în jungla Amazonului (am și eu în gradină o variantă), niște maimuțe simpatice, niște păuni și cine știe ce altele. Dovada paradisului – o bere la cârciuma criminalilor legali costă 6 EUR, fără a fi deloc grozavă. Am lăsat să cadă și niște picături pe jos. Un tricou, tot de slabă calitate, era 28. Unde mai pui că erau inscripționate doar cu Saint-Joseph. Cine a auzit de Saint-Joseph? Au dreptate nemernicii companiei.

Vedeți, francezii au transformat raiul în iad practic imediat, prin decizia unui idiot. Revenirea la rai nu s-a făcut deloc la fel de repede, a durat mai mult de zece ani, încă se văd urmele iadului. Deocamdată, deși în largul Kourou, insulele sunt sub administrația Cayenne, ca proprietate a Centre national d’études spatiales, pe undeva am văzut scris și ceva de genul Base Spatiale Européenne. Deocamdată, păstrează arhipelagul ca pe o rezervație-muzeu. Vin permanent mici yacht-uri, cred că există o presiune constantă. Nu cred că frații noștri întru francofonie vor rezista mult. După părerea mea, în 10 ani, actuala stare de lucruri se va schimba. Raiul va fi privatizat.

Aș fi putut intitula pagina și Rămâne cum am stabilit, fiindcă așa s-a întâmplat. Varianta amiabilă este să-i penalizez cu vreo mie de dolari. În cealaltă variantă, vor afla cât de frumos și de bine știu să reclam. BTW, 600 $ cheltuiți aici i-am primit chiar de la ei, o altă penalizare.

Foto:

  • Feature – Royale (stânga) și Saint-Joseph; insula Diavolului este mascată de Royale
  • Primul colaj – Coasta Cayenne, coasta Kourou
  • Al doilea colaj – Ives Dejean este cel care a spart gheața inițiind muzeul
  • Penultimul colaj – rada Royale, Royale, vechea radă Royale, trei foto Diavolului de pe Royale, două foto Royale/Diavolului/Saint-Joseph, două foto Diavolului cu locul evadării în dreapta, St. Joseph (stânga)/Royale/Diavolului.

La vale, pe Amazon

Ce-i aia artă? Arta proastă este tot artă? Există artă proastă? Dar, ce-i aia, bună sau proastă? O grămadă de întrebări existențiale cu răspunsuri subiective. Voi reveni asupra subiectului.

Scurtând, nu știu cum am fost capabil (mai degrabă, incapabil) să mă înscriu la un spectacol folcloric la Parintins. Dar, ce-i aia folclor? Folclorul este legat cumva de istorie. Poate exista cu adevărat după 200 de ani, dar după 100? Iar chestii subiective, de interpretare.

Inuiții sau ce-or fi fost ei, asiaticii, au populat America, pornind din nord, ajungând până în Țara de Foc, au creat civilizații pe parcursul a mii de ani. Europenii le-au distrus în mai puțin de 100 de ani, sub lozincile civilizării sau a creștinării. De multe ori, n-au avut nevoie de nicio lozincă, au luat ce-au vrut, au comis orice porcărie pentru asta. Acum, mare paradă de corectitudine politică. În sfârșit, am pierdut niște lovele degeaba, pentru o făcătură. Probabil, artiștii munciseră ceva, plătiseră sigur un coregraf, dar asta nu înseamnă artă. Arta necesită muncă, dar munca este extrem de rar, artă.

Tot plutind la vale, am revenit la Alter do Chão. Aici, trebuiau să mă ducă într-o pădure. Nu, nu ca să mă lase acolo fiindcă e rezervație și nu acceptă câni. Mi-au arătat o junglă ecuatorială cu ceva arbori de peste 1.000 de ani – rainforest. Vegetație specifică, mai ales arboricolă, prin care este o cărare pe care cred că o întrețin, altfel, pe aici, într-o săptămână, … Iar tot felul de fructe, de data asta m-am riscat😀. Am reținut doar câteva specii de mango, cacao, açaí, cocos, și de arbore de cauciuc. Ideea era că pădurea oferă tot – hrană, apă, fibre textile.

Vă mai aduceți aminte autobuzele TV? Încă nu știau deștepții că prescurtarea TV va reprezenta cu totul altceva pe plan mondial. La un moment dat, Vladimirescu intrase în dizgrație, sau era considerat agent sovietic kaghebist, sau ajunseseră la concluzia târzie că se potrivește ca nuca în perete și o numiseră fabrica Autobuzul. Așa a fost privatizată și i-au pus cruce. Ei, la Alter do Chão aveau doar autobuze scârțâitoare din alea, praf, ferestre deschise fiindcă n-au aer condiționat. Nu sunt TV, în rest, la fel.

Dar, cine credeți că era ghidul? Ăla care avusese hrana asigurată😀. Era însoțit de unul cu machetamachetaru’ (analogie cu țapinaru’😀). Da, jungla este frumoasă, ar fi fost și chiar dacă ne trăgea o ploaie din aia de Ecuator, bine că nu s-a întâmplat. Ne-au dus cu autobuzul ăla prin noroaie, pe o cărare îngustă, vreo 10 km, spre Tapajós. Acolo am coborât din autobuz pentru a merge pe cărări. Urmau să ne ia autobuzele (erau trei) de pe drumeag, mai spre intrare.

Tocmai văzusem ce mi-au arătat, gustasem ce-mi dăduseră și mă pregăteam să fredonez În pădurea verde. Numai că, am ajuns la drumeag, ne-am urcat în autobuz, și … după vreo două sute de metri ne-am oprit. Primul autobuz rămăsese în pană pe drumeagul înnoroiat, blocându-l. Plecarea din Alter do Chão urma în vreo două ore.

Emoții, pierduți pe Amazon, prizonieri în rainforest😀. Waw, ce grozav! Asta, da aventură. Machetarii rezervației și-au dat toată silința. Ne-au condus la intrare, ne-au dat internet moca, s-au dus cu o motoretă și ne-au cumpărat niște baxuri cu apă, s-au mai dus odată și ne-au luat niște pepene verde pe care l-au tăiat cu macheta, ne-au lăsat să ne facem nevoile la ei (țineți minte, eu îmi apăr sărăcia și nevoile și …). Doar că, îndărătnicul autobuz nu s-a reparat singur. S-a umplut unul de noroi jucându-se de-a mecanicul amator, degeaba. După mai mult de două ore de prizonierat, în sfârșit, vine un alt autobuz similar. Ne-am înghesuit toți în el, n-aveam de ales. Mai aveam două ore până la Alter do ChãoGazdele ne așteptau înnebunite pe cheu. Eu n-aveam emoții, nu eu îi contractasem p-ăia ci, chiar gazdele. Și, ce să vezi și să nu crezi – seara primesc o notiță precum că îmi dau 150 $ de cheltuit la bord. Ha!😀 Culmea este că nu am reclamat eu.

Alter do Chão a fost ultimul contact direct cu pământul Braziliei. Mai rămân o zi pe Amazon. În rest, Amazonul nu încetează să mă uimească. O imensitate de ape. Puțin mai înainte, am crezut că am ieșit în Atlantic, nu se vedeau malurile în sensul în care navigam, dar mai erau 70 km. Nu am cuvinte pentru a-l descrie – uriaș. Ieșim prin Amazon Bar (bratul mai important din nord.

Vă mai împărtășesc câteva impresii, mai ales economice. V-am scris că brazilienii sunt cu precădere catolici. Este valabil doar pentru aglomerări urbane. Pe la sate predomină protestanții, mai ales, sectele neo. Investesc bani pe acolo, întrețin școli și grădinițe. Așa se face prozelitism – cu cei mai amărâți și prin educarea tinerilor în noul spirit.

Există o prezență militară accentuată, mai mare ca în Argentina pe care o criticai recent. Se manifestă mai ales în domeniul internelor – poliții, jandarmerii, locale sau federale, o grămadă. Ușor de înțeles în condițiile absenței locurilor de muncă. Cum sunt folosiți, cred că știți. Faptul că sunt mulți, nu înseamnă siguranță pe străzi – o știu chiar de la ei.

Sunt multe case care folosesc azbest, chiar mai noi. Știu că există și pe la noi, dar măcar este interzis formal.

Manaus are ceva industrie, chiar în condițiile pe care vi le-am scris. O rafinărie de petrol, altele legate de Amazon. Benzina este totuși 1,1 – 1,2 $. Pe Amazon am văzut vase mineraliere. Îmi aduc aminte că, pe vremuri, importam minereu de fier – poate pentru asta sunt mineralierele. Pe lângă Alter do Chão, am văzut și câmpuri cultivate, am recunoscut doar porumbul semănat foarte des (nu ca la noi). Asta înseamnă că brazilienii nu se hrănesc doar cu ce culeg la trezire din copacul ce le umbrește casa😀. Brazilia exportă bumbac, zahăr din trestie, cafea, fructe exotice, făină de manioc, cauciuc natural.

Orașe sau sătuce au obiceiul caselor diferit colorate. Cred că l-au inspirat pe Vanghelie, ăla care o garanta și continuă s-o garanteze pe M-me Andronescu.

Există multe motociclete, scutere, biciclete. Se folosește sistemul moto taxi, dar nu-mi este clar dacă este sau nu cu driver. În marile orașe am remarcat destule mașini electrice.

Suntem oarecum in sezonul secetos. Când vine ploaia – vine repede, pleacă la fel de repede, este însoțită de multe ori de o ceața extrem de deasă. Și ceața apare și dispare la fel de repede.

Cam târziu, pe la 3°30′ nord de Ecuator, făcură și un fel de botez. De fapt, am trecut prima dată Ecuatorul spre nord în Atlantic, înainte de a intra pe Amazon. Apoi, am mai trecut odată spre sud, odată spre nord Ecuatorul navigând pe Amazon. Primele două dăți, au fost la ore complet nepotrivite, a treia a fost însă seara pe la 8. Dar au ales să facă petrecerea lui Neptun mai târziu. A fost un fel de spectacol cu un scenariu făcut de un profesionist, improvizat de echipaj, cu o costumație sumară și un trident cam mic. Musafirii doar au aplaudat, n-a fost o participare a acestora deși, demonstraseră că pot. Vreo cinci șefi (cei mari) au stat la o masă. Mi-ar fi plăcut să-i văd în mulțime, la fel ca în restaurant. Baie în înghețată, apoi a trecut echipa de șoc care a făcut iute lună totul, inclusiv piscina. Șeful echipei a muncit la fel cu ceilalți. De, am rămas cam nedumerit – am fost sau nu botezat?

Mai devreme, o capitão ne-a mărturisit că pe Amazon n-a prea dormit nicio noapte😀, de griji – iată că s-a sacrificat pe sine pentru noi. Sunt sigur că ați mai auzit lecția asta.

Am o propunere de încheiere, constructivă. Să importăm niște piranha, să facem o crescătorie. Dacă avem în vedere slăbiciunile justiției noastre (tocmai i-a făcut iar scăpați pe unii), poate i-ar putea fi de ajutor. Mă gândesc să-i prăsim pe brațul Belina, acolo hrana vine singură. Aștept alte propuneri.

P.S. Am abuzat de emoticoane, n-o voi mai face.

P.P.S. Seara am găsit pe pernă un certificat de botez. Îmi place exactitatea și am constatat menționarea a doar două traversări de Ecuator, cele de pe Amazon. Am rămas cu o mare suspiciune.

P.P.P.S. Amazonul este galben. Dacă poza este cu Amazonul și are pete oarecum albastre, sunt umbrele norilor. Albastrul provine din reflectarea cerului. Când apa nu este galbenă, este alt râu sau lac despre care v-am scris.

Două curcubeie

Sunt locuri care ocupă un loc special în inima mea, locuri la care am visat din copilărie, pe unele le-am văzut aievea abia acum, pe altele niciodată. Punta Arenas, Ushoaia, Klondike, Alaska, Antarctica, pampasul, Patagonia – le-am găsit exact ca în visele mele. Cascada Victoria, Capetown, n-am apucat să le văd. Și Manaus se număra printre acele locuri speciale.

Orașul nu mai este deloc cel din romanele copilăriei. Este un oraș mare, peste două milioane de locuitori. Așezat pe niște zone mai înalte, pe malul lui Rio Negro, aproape de vărsarea acestuia în Amazon. Mai departe, veacul a înaintat și lucrurile s-au schimbat, au evoluat.

Mai întâi, despre Rio Negro, cel mai important afluent al Amazonului, fără de care Manaus n-ar exista și Amazonul n-ar fi Amazon. Este un râu care izvorăște de la mii de kilometri, sub alt nume, în Columbia. Este un râu-fluviu uriaș (iar atributul acesta), cu un debit de mai mult de 5,5 ori ca al Dunării. Din nou, o albie foarte lată, lacuri, lăculețe, ostroave, insule, canale.

Am mai mers vreo 60 km în amonte, dincolo de Manaus. Apele sunt mult mai puțin mâloase decât ale Amazonului, ceea ce înseamnă că râul curge prin zone ceva mai stâncoase. Pare într-adevăr negru în comparație cu mâlul galben din Amazon.

Din nou am avut o discuție cu ghidul privind vară sau iarnă, secetos sau ploios, fără să ajungem la un punct comun. Probabil, are dreptate spunând că nu este vară și ori n-am înțeles, ori n-a explicat suficient de clar. Acum, când am fost eu, Rio Negro căruia abia i se zăreau malurile, avea o cotă cu vreo șase metri mai mică decât cea maximă, judecând după urmele lăsate pe maluri.

Prima oară am văzut delfini roz la Boca da Valéria, fără a-i putea fotografia. A doua oară i-am văzut în Lago Acajatuba, în fapt, vărsarea Igarapé Acajauba în Rio Negro. Regretând că am cumpărat excursia și, poate, delfinii sunt captivi, pregătisem un discurs ca să-l las pe ghid fără bacșiș (cu banii noștri ajutăm afacerea reprobabilă). Numai că, delfinii sunt liberi, trăiesc acolo și dau micul spectacol destul de benevol, momiți cu pește. Totuși, specia este pe cale de dispariție din cauza pescuitului (există idioți care îi mănâncă) și a schimbărilor de mediu provocate de numărul in creștere al oamenilor.

A fost una din cele mai frumoase excursii, întinderea apelor uriașului râu, delfinii splendizi, care chițăiau uneori nemulțumiți că n-au primit peștele. Chiar exista o comunicare. Mi-au indus o stare de bună-dispoziție și echilibru.

Ghidul ne-a mai dus și la o mică așezare pe malul Rio Negro, zicea el că au toate condițiile, o șmechereală. Dar interesantă a fost declarația cum că guvernul a dres și a făcut … „programul lumină pentru orișicare„. V-a plăcut și dumneavoastră? Lampa lui Ilici, cornul și laptele lui Bombo (nu știu unde-i sunt ouăle). Ghidul ne-a mai spus că stau prost cu învățământul, cu pregătirea și, din cauza asta, multinaționalele nu-i vizează suficient.

Noaptea, m-au dus la Lago Janauari pe Rio Solimões, în aval pe Rio Negro. A fost o făcătură cu un pui de crocodil, foarte probabil prins anterior și „găsit” în noapte de ghidul nostru. Dincolo de asta, noaptea, întunericul desăvârșit, zgomotele junglei, toate aveau un farmec aparte. Păcat că jonca cu care ne-au dus era cu motor și făcea zgomot. L-au mai oprit, dar … Am văzut și un cap de crocodil plutind pe apă, fără niciun truc, îi străluceau ochii, apoi s-a scufundat, nu l-am putut fotografia.

 

Manaus are un pod remarcabil peste Rio Negro (3.595 m, 2007-2011), cu o porțiune ridicată pentru trecerea vaselor pe șenalul principal, suspendată pe cabluri (400 m). Este frumos luminat noaptea. Mă întreb câte secole i-ar fi trebuit hoțului ăla pesedist Oprescu, dacă pentru 30 m subtraversați a blocat Bucureștiul vreo 4 ani pierzând și finanțarea UE (sau, a vrut s-o piardă). Noroc cu Fii- rea😀.

Are câteva blocuri mai mari, unul fiind al Ministério da Fazenda – de finanțe. Ceea ce am tot numit zgârie-nori erau blocuri cam de peste 20 de etaje, pe o bază foarte mică la sol. Nu știu de ce mai toate aveau rețeta asta. Ei bine, Manaus, capitala statului Amazonas nu are d-astea. Altfel, am mai auzit ceva baliverne gen Parisul Tropicelor. Au o clădire frumoasă zisă Teatro Amazonas – opera (fără vreo legătură cu Parisul) – o cupolă ca la moschei. Mai există o catedrală impunătoare și niște clădiri frumoase ale vechiului port lăsate, din păcate, cam în paragină.

La plecare, un curcubeu frumos s-a ridicat din Rio Negro în fața lui Manaus. Rămâi cu bine Manaus, nu te voi mai revedea. Am revenit pe Amazonul galben întâmpinați de un alt curcubeu nostalgic, la apus. Apele Rio Negro ne-au mai însoțit câțiva kilometri  pe stânga Amazonului. Toate plecările sunt triste.

Spre Manaus

Mă întorc la momentul intrării în apele Amazonului, mâloase, la cam 100 km în largul Atlanticului care izbutește să înlăture uriașa cantitate de mâl. Din cauza oceanului, Amazonul nu are o deltă propriu-zisă, ci o combinație estuare-deltă. Sunt patru brațe principale, patru estuare care varsă în Atlantic 230.000 m3/s (debit mediu, multianual), adică mai mult de 35 de Dunări.

Cursul inferior al fluviului este pe o câmpie plată, astfel încât, mareele pot pătrunde adânc pe cele patru brate principale în amonte. Este fenomenul Pororoca, La fluxuri mari, presiunea apelor Atlanticului o depășește pe cea generată de debitul uriaș al fluviului care începe să curgă invers. Se generează un val mare, peste 4 m, care urcă în amonte peste 900 km – Marele zgomot periculos. Probabilitatea fenomenului este maximă în februarie-martie, dacă voi avea norocul de a-l vedea, vă voi povesti.

Așadar, Amazon posedă cel mai larg bazin fluvial, are cel mai mare debit și, după unii, ar fi și cel mei lung fluviu. Există niște argumente. Deocamdată, oficial rămâne Nilul.

Cursul inferior sfârșește la Manaus, peste 1.500 km de la ocean. Prima parte este delta care nu este clar dacă a fost generată prin depunere de aluviuni sau de conformația geologică a acestui colț de continent. Apoi urmează o uriașă împletitură de brațe, canale, insule, ostroave, lacuri împreună cu alte râuri colectate de Amazon. Pe mari porțiuni, această uriașă încrengătură de ape depășește 60 km în lățime. Repet mereu atributul uriaș, dar este singurul care se potrivește acestei imensități de ape.

Continuând comparația, Dunărea este o miniatură a ceea ce văd aici. Pe Dunăre vezi malurile, ostroavele. Aici, mai greu. Vreau să spun că delta Dunării rămâne o bijuterie, altfel decât aici. Una din cuceririle socialiste ale înțelepciunii adânci a partidului și a deștepților conducători, a fost asanarea lacurilor și bălților din bazinul fluvial pentru câștigul a câțiva ani de recolte mari (știți, hei rup, …, în lupta dusă de brigader). Acum se rușinează să-și asume eșecul și consecințele grave. Plus că, știu pe unul, chiar pe mai mulți, care și-ar fi dorit să se împroprietărească cu niște ostroave (termen slav). Mai știu că nici ăștia, cu pretenții de hoți, nu prea sunt siguri pe unde le-a căzut buricul. Este expresia folosită de săraca soacră-mea, foarte potrivită.

În rest, aceeași liniște a apelor care-mi place la nebunie. Acum mă deranjează chiar și muzica (bună, chiar și pe gustul meu) în surdină de pe terasă. Aș prefera liniște completă, dar nu se poate, sunt prea mulți oameni. Avea dreptate cine-mi spunea că eu ar trebui să trăiesc în pădure, de altfel, nu am contrazis-o. Ape întinse, vegetație multă, junglă, căldură multă, uneori cu o umiditate de o tai cu cuțitul. Vreme instabilă, acuși trage o ploaie și iar soare. Ecuator.

Ghizii spun că n-ar fi sezon, că mai prin iunie-iulie. După părerea mea, este perioada cu soarele cel mai sus, mai secetoasă. Între tropice, soarele se ridică destul de vertical și apune la fel, așa că, dacă vrei o poză cu un răsărit sau apus, trebuie să te cam grăbești, ai puțin timp să dibui momentul optim.

N-am prea văzut păsări, inclusiv acvatice, doar niște egrete, atât de fine încât ți-e frică să nu se spargă dacă le pozezi. La noi par mult mai multe, însă este doar o impresie înșelătoare datorată imensității apelor și junglei înconjurătoare. Bazinul Amazonului este extrem de bogat în specii de tot felul și prea bogat în oameni.

Am asistat la prezentare de fructe tropicale, foarte multe, cu degustare din fiecare – gusturi, mirosuri, mirodenii. Deși ghidul a mâncat pe săturatelea, n-am profitat de ocazie, am fost ascultător față de indicațiile scrise – scripta manent. Însă, am redus cu un dolar ciubucul ghidului – avea hrana asigurată. Exact ca în bancul acela cu femeile, pe care n-am voie să vi-l scriu.

Am asistat și la o prezentare a prelucrării manioc-ului (mandioca), plantă destul de otrăvitoare, nu știu dacă te strică la burtă, dar te poate lăsa paralizat sau te poate face hrană pentru piranha, fiindcă are compuși cianoizi. Totuși, se folosește cam totul din planta perenă, nu doar tuberculii. Produsele finale sunt tapioca și, în special, făina. Brazilia este un mare exportator de făină de manioc, fără a fi cel mai cel. Îndepărtarea otrăvii se face prin eliminarea sucului, spălare, uscare în cuptor. Doar otrava cuvintelor mele este indestructibilă.🙃

Fiindcă sunt la punctul privind specii, la Boca da Valeria am văzut prima dată delfinii roz care sunt chiar așa. Tot acolo am văzut, aduse de vânt pe punte, un gen de coropișnițe. Se tot scrie – Brazilia, Amazon – malarie, febră galbenă și multe alte bâzdâganii de la țânțari. Sigur că am dat crezare. Știți bâzâitul acela ca un șuierat subțire. Ei bine, până la Manaus, n-am întâlnit niciunul. Și când mă gândesc la terasa mea dominată de o uriașă colonie, prin grija primarelui care nu este, cum îi zice un confrate.

Trebuie să vă mai spun că malurile cursului principal sunt destul de populate, orașe mari și zgârie norii, pasiunea nefirească a politicienilor locali – mai alegeți-mă odată că vă mai fac unul, să vă vedeți ce frumos o să fie. Prefer delta noastră din acest punct de vedere – iată că am ajuns admirator al mizeriei, doar că, zgârie-norii nu implică bunăstare, nu constituie o condiție sine qua non. Norvegia, Finlanda, NZ sunt în topul țărilor fericite și fără zgârie nori. Naziștii ruși și-au făcut, exprimă doar spiritul de imitație și invidia pentru bunăstarea ălorlalți. Pentru ei, doar mizerie și război.

Orașul Santarem, pe malul drept este destul de mare, cu zgârie norii obligatorii. Mai sunt ceva localități în zonă. Între acestea, Alter do Chão. Partea pe care am vizitat-o vrea să fie un fel de stațiune. După părerea mea, încercarea nu este de succes. De fapt, Santarem este într-un golf-lac mare, la vărsarea Rio Tapajós și Rio Arapiuns în Amazon. Aluviunile Amazonului au creat un fel de dig natural pe niște zeci de kilometri care delimitează „golful„. Tot grupul de localități este așezat pe un teren mai înalt, maxim 30 m. Aici vine o ramură a șoselei despre care v-am mai scris (Manaus, Venezuela) și se poate ajunge direct de la Belém. Din nou o delimitare între apa mâloasă a Amazonului și cea mai curată a afluentului important.

Vă mai povestesc o fază. Trecerea, din nou, spre sud, a Ecuatorului, s-a făcut pe la 3-4 dimineața. Foarte probabil, voi rămâne nebotezat, câtă frustrare. Mai am doar o șansă, a treia trecere a Ecuatorului. În sfârșit, cred că depășisem delta. Aici totul este destul de silențios, nu auzi motoare sau chestii d-astea. Cu o excepție – propulsia laterală folosită doar la acostări – asta se aude destul de tare. Și, pe la 6 dimineața, începe să duruie. Nu era vorba de vreo acostare. N-am ieșit pe punte, însă nu putea fi decât împotmolire. După vreo jumătate de oră de manevre, am scăpat. Nu știu ce s-a menționat în jurnalul de bord, dar bănuiesc că se înregistrează permanent coordonatele.

În seara asta a fost un fel de petrecere cu tematica portocaliu. Toți îmbrăcați cu portocaliu. Știți că sunt băsist. O clipă m-am gândit – acum e de mine, să folosesc ocazia. Apoi, am realizat că nu mi-a mai rămas niciun tricou portocaliu. Am ratat și șansa asta!

Gazde și musafiri

V-am mai povestit despre gazde. Sunt la fel de amabile, săritoare, plictisitor de amabile, prietenoase. Asta înseamnă că, în decursul anilor, profesorii nu s-au schimbat. Fiindcă, dincolo de orice selecție a caracterelor, trebuie o școală. Nu prea există șefi, în accepția românească a termenului. Cei doi șefi de sală ai restaurantului principal, sunt supraveghetori atenți, dar pun osul la treabă, debarasează, ajută clienții, fac orice este necesar. Poartă cu fiecare o conversație amabilă, călduroasă, apropiată. Ne știu pe nume și ne știu preferințele. Pentru mine, insuficient dus la biserică, conversația este obositoare, dar asta e.

A apărut un super-supervizor, cu trese. Și el pune mâna ca toți ceilalți. La un moment dat, o cucoană și-a scăpat bolul, probabil prea plin cu înghețată. Super-super s-a nimerit aproape, într-o clipă s-a pus în genunchi și a șters mizeria, tot numai zâmbet. La noi, cel mult ar fi chemat un subaltern ca să arate că e șef. Aici, pur și simplu, nu există expresia „nu e treaba mea„.

Totuși, nu pot să nu constat o scădere a nivelului ștachetei calității de-a lungul anilor. Sunt sigur că nu este vorba de plictisul de prea bine. Este o îndepărtare de perfecțiune. Dar se trage de sus, peștele de la cap …

Am văzut căpitanul în restaurantul general, pe directorul gazdelor (cum zic ăștia de la noi, Horeca), șef mare, îl văd tot timpul printre clienți împărțind amabilități și supraveghind. Își ia singur mâncarea, fiind servit la fel cu ceilalți.

În ce privește oaspeții, sunt la fel de eterogeni ca totdeauna, normal. Lipsește doar grupul masiv de japonezi – cine poate ști de ce, poate COVID și restricțiile din Asia. În rest, majoritari sunt americani, apoi ceva canadieni. Poate, or fi și australieni.

Cel mai tânăr are doar vreun an și jumătate, o scumpete. Sunt câțiva tineri, puțini. Ăl mai puriu musafir, cine știe câți nouăzeci și Ilici are.

BTW, nea Nelule, să ne trăiești bre. Să știi că eu te înțeleg că nu vrei să dai colțul. Mata ești obișnuit cu justiția, c-așa e pe la Oltenița lu’ mata. Tot îi aștepți pe puturoșii ăștia să-și facă treaba, le dai o șansă, dar degeaba. La urma urmei, mata și kaghebeul decideți ce e bine și ce nu, cum e cu istoria și care este cea adevărată. Păi, nu vezi și pe nemernicul ăla de nebun? El chiar crede că o scrie. Eu înțeleg și care sunt proiectele la care lucrezi. Ce te tot cheamă trepădușii ăia la parchet, că doar ești tat-al lor. Mata hotărăști ce faci. Ce vor ăia, cine-s ăia, cu ce drept? Da, nici mata nu prea știi pe unde-ți căzu buricul. Da’, care-i probabilitatea de a se naște unul cu adevărat nemernic? Foarte mică, dom-le. Uite, chiar și rușii, prietenii lu’ mata, cât s-au chinuit până să-l zămislească pe nebun. Io încă sper să-ți văd privirea vexată când se va pronunța, fie și-o instanță inferioară, înainte de a te apuca apoplexia și de a rămâne strâmb. Dar, să știi că este lașitatea matale să nu-i bagi direct în mă-sa pe ăia de te deranjează, bre. Te las acu’ Nelu. Nu te supăra, dar nu ești subiectul paginii, eu decid care e.

Revenind, tot felul de grade de handicap – tot felul de bastoane, cârje, căruțuri. Cel mai impresionant, un tânăr, probabil scleroză în plăci sau asemănător, cu părinții (Hawking). Foarte mulți grași și grase, expresia bunăstării capitaliste, avea dreptate ceașcă să ne înfometeze, înțelept lucru, și-a dat viața pentru sănătatea noastră. Fără el, ăștia nu-și pot duce posterioarele decât în scaun cu rotile.

În sfârșit, tot felul de troglodiți. Ciudați rău. V-am mai povestit că aici mă simt normal printre ei, anormalii😀. Însă, pe ansamblu, sunt destul de civilizați, amabilitățile care mă plictisesc, atenție săritoare. Asta nu înseamnă că nu există mitocani.

La masă, absolut peste tot, sunt, pe mese, șervete pentru șters la bot, imaculate. Și la WC ai la dispoziție un prosopel mic pentru a te șterge pe mâini după ce te-ai spălat. Toate din bumbac 100%. Ei, la o masă apropiată era unul care-și ștergea mucii de zor cu șervetul, ba își băga și degetul adânc, cu ștergarul în nară ca s-o curețe mai bine. Altădată, la masa alăturată s-au așezat unii cu probleme locomotorii. Precis, italo-americani, după meclă. El a început să tușească zdravăn, fără a se deranja să ia șervetul. S-a mai calmat, femeia a plecat și i-a adus un pahar cu apă cu gheață. A început și mai dihai, am lăsat mâncarea și am plecat.

Sunt și trei ruși, cel puțin. Doi bărbați și o femeie. Cel cu femeia este o stârpitură, destul de tânăr, bun de război, cu un cap mai mic decât ea care nu este înaltă. Niciunul nu îndeplinește standardul de lume rusă, definit de nebun. Ar trebui trimiși la săpun, să le crească bunăstarea ălorlalți. Sunt și câțiva unguri. Am stat la masă cu doi, ea foarte autoritară: John …! Ca americanii nevorbiți, ne-a supus interogatoriului. Am aflat că știe unde-i România, că a fost în Transilvania. Apoi, mărturisi că sunt unguri din Slovacia. Chiar așa a spus – întâi unguri. Probabil, m-a mirosit ce marfă sunt, ne-a evitat în continuare.

Am mai întâlnit și personaje politice românești, reînviate. De exemplu, avem un Everac, aceeași țăcălie albă aceeași chelie, aceiași ochi mici răutăcioși. Nu vă pot spune dacă are și același ADN de lepră politrucă precum favoritul lui ceașcă și al lui Ilici.

Am mai remarcat o pereche hetero, trecuți de vârsta a doua, păr alb, slăbănogi rău amândoi, se îmbracă la fel amândoi sau au doar câte un rând de haine negre. Oricine poate mânca oricât și orice din restaurantul general. Cei doi, iau mâncare pe rând și de multe ori și din raioane diferite. Nu înțeleg de ce. Își pot pune oricât de mult într-o farfurie. Masa lor nu se termină niciodată. Își întind cu grijă șervetele pe masă, ca o față de masă. De ce și de cine se ascund? De ce le e rușine că mănâncă? Doar ei știu.

În seara aceea, mi-a atras atenția o femeie care mi s-a părut relativ tânără – știți, proverbul cu noaptea. Aproape se ruga – take me, take me. Ulterior, am fost împreună în excursii, este cu mult mai bătrână decât estimasem. O cheamă Lucy, bărbat-su, înalt cu ceva burtă, și mai în vârstă, este cel mai tare din toboșarii amatori. Sunt sigur că știa să bată tobele dinainte. Concluzia este că Lucy are un fix cu toboșarii, doar că, după o vreme, toboșarii expiră.

Oare, ce sau cine nu expiră?

Pe moșia lui Bezos

Am trecut Ecuatorul spre nord pe la 1:05. Așa că, toți puturoșii dormeau sau beau pe undeva. Am rămas cu o frustrare gravă. Păi, fără Neptun, fără trident,, fără găleata cu apă vărsată pe capul călătorilor, ce botez mai e ăsta? Vor mai fi câteva treceri, în ambele sensuri, pe cursul Amazonului. Sper să se rezolve problema. Oare, am voie să-i folosesc numele? Nu l-o fi înregistrat chiaburul ăla și să fie interzis?

O escală la Belém, de fapt la Icoaraci (un sat pe malul estuarului Baía de Marajó) a fost un fel de introducere. Este vărsarea a vreo două râuri, parte a bazinului Amazonului cu care și comunică. Uitându-mă pe hartă, am observat și o șosea care bate litoralul brazilian cu golfurile lui apoi, pe la Marabá si Humaitá, o ia spre delta Amazonului, ajunge la Manaus, mergând până la Pacaraima, punctul de frontieră cu Venezuela. Din păcate, sunt prea puriu pentru închirierea unei motociclete și pentru o asemenea aventură, fiindcă ar fi o călătorie excepțională, dar în necunoscut. Nu ai cum primi informații certe asupra a ceea ce te așteaptă. Mai fac o mărturisire. Sunt invidios pe tinerii aceia care pleacă aiurea, pe motor sau biciclete, în asemenea călătorii. Le-am citit relatările, este ceva extrem de plăcut, oricare ar fi riscurile. Și, ce poate fi mai frumos decât să bați coclauri, în loc de porturi pe un relief plat unde, singura manifestare a naturii sunt golfurile. Clădirile, cocioabe sau zgârie-nori, nu m-au interesat vreodată. De altfel, sunteți siguri că un apartament de zgârie-nori nu se asimilează unei cocioabe, oricare i-ar fi prețul?

Revenind la Belém, au nelipsiții zgârie-nori (bănuiesc că sunt fala politicii locale, expresia bunăstării și a politicii înțelepte de stânga – nu mai repet opinia mea), au o catedrală destul de nouă (poate chicioasă, dar nu sunt expert în artă), o biserică mare ceva mai veche și o grădină botanică, puțin zoo. Mi-au plăcut animalele libere, dar au și cuști. Nu-mi plac cuștile și acvariile. Celor cărora le plac, le sugerez secvențele dintr-un film gen Planeta maimuțelor, cu niște oameni expuși la zoo. Pe ansamblu, o grădină mai mică și mai săracă decât a Clujului (Napoca). Asta fiind cu Ecuatorul ici-șa.

Ei, lângă Ecuator, ce poate fi mai bun decât o bere rece germană, pe terasa mea favorită. Localnicii sunt mari băutori de bere (știți poza aia a sud-americanului obosit, la umbră, pe un scaun de plastic), se pare că au una locală, bună (așa zic ei), dar nu mă risc. În Belém, m-au dus iar la un market (tot ei zic), pe lângă care, La Castane e parfum de tei, dar aici nu există tei. Era și o piață agricolă acolo, cu o grămadă de fructe și legume exotice, de care n-am auzit vreodată. Le-aș fi gustat pe toate, cu multă plăcere, dar instructajul ne fusese făcut, în sensul de a nu face asta. Doar spălate, curățate personal, cu apă cert curată. N-aveam poftă să le car după mine și doar acolo, pe loc, mă ispiteau. Finalul amenințării era că ne stricăm la burtă și, fiindcă pe Amazon nu se poate purifica apa, trebe să facem economie la tras apa. Nici gheață n-ai voie să halești pe străzi, n-ai de unde ști dacă este din apă purificată. Probabil ăștia-s ultra-precauți, dar ceea ce am văzut prin piață m-a determinat să le dau dreptate.

Vă mai povestesc ceva hazliu. Ghidul era un afro-indigen, adică avea sigur ADN indo-american. Vorbea o engleză bună și fluentă, cursiv. Spunea cu mândrie că în Pará, statul în care eram, nu se vorbește portugheză, ci ceva altoit cu dialecte indigene și că stăpânește bine acest idiom (el spunea limbă). Ne-a tot vorbit, tot cu mândrie, despre diverse specificuri locale (inclusiv despre bere), fructe, legume, vitamine. La un moment dat, s-a oprit la un stand cu niște sticluțe – esențe naturale locale, tropicale. Ne-a spus cam așa: „Aveți probleme în dragoste, veniți aici, primiți sticluța potrivită. Probleme sexuale, nu vă trebuie nicio pastilă colorată, divorțați, aveți vreo boală, pentru toate, veniți întâi aici. Abia apoi la farmacie.” Eu cred că vizita acolo garantează clienți farmaciilor.

În sfârșit, ne îndreptăm spre brațul nordic al Amazonului, suntem pe Atlantic, nu se zărește pământul (e adevărat că nu este nimeni în vârful catargului, să strige „Pământ„). Tocmai am intrat în apa tulbure adusă de Amazon (aveți poză) la aproape 55 de mile marine de țărm. M-am decis, voi folosi liber numele fiindcă am scris de bine despre Bezos – mi-e dator.

De-ale carnavalului

Cu peste 8,5 milioane de km2, ei se laudă că sunt al treilea stat al lumii după Rusia și Canada. De fapt, omit China și SUA, adică sunt al cincilea. Au peste 217 milioane de locuitori, doar că asta înseamnă numai 25 locuitori/km2. România are aproape 80 locuitori. Este interesant că doar 0,6% din suprafață este apă, în timp ce România are 3%. Asta ar putea fi o gogomănie de pe net.

Problemele care explică mizeria favelelor, în ciuda aglomerărilor urbane de la ocean, provin din PIB/locuitor. Îl găsiți exprimat în două forme – PPP și nominalPPP este o exprimare mai aproape de puterea de cumpărare. Din zonă, voi menționa toate țările pe care le-am văzut, pe care le cunosc.

Așadar, Brazilia are PIB/locuitor (PPP) 18.400 $, Chile 28.500 $, Uruguay 27.200 $, Argentina 26.000 $, România peste 40.600 $. În cazul variantei nominale a PIB/locuitor, Brazilia are aproape 9.600 $, Uruguay 20.000 $, Chile aproape 16.000 $, Argentina 13.600 $, România 16.200 $. Pe teren, cam asta am observat și eu. Chile, apoi Uruguay, Argentina la distanță și Brazilia în coadă. Pe criteriul zgârie nori, Brazilia conduce cu porturile la Atlantic, toate mari și populate – pe afară-i vopsit gardul, … Sunt doar aparențe care înșeală.

La clasamentul gunoaielor de pe stradă (la WC-uri, nu i-am verificat încă), tot în Brazilia sunt cele mai multe gunoaie pe străzi, urmată de Argentina.

Atmosfera Braziliei îmi aduce aminte de cele două filme Am întâlnit țigani fericiți și Șatra. Nu-și doresc mai mult, nu doresc să muncească pentru a progresa. Poate fi greșit, dar asta am simțit eu. Deviza de pe stema lor, ORDEM E PROGRESSO, se încadrează la fanfaronada obișnuită a gintei latine. La asta, nici noi nu suntem o excepție.

Carnavaluri peste carnavaluri. Cel mare este cel cu punctul culminant (ar trebui și final) la Mardi Gras. Însă, Vendredi, la două zile după Mardi, tot nu găseai magazine deschise. Cred că era o odihnă bine meritată.

Mi-ar fi plăcut să pot vizita cu adevărat Brazilia – are un relief variat, chiar și munți înalți la granița cu Venezuela, junglele, podișul din sud-est. Sunt sigur că este foarte frumoasă. Din păcate, nu prea este vizitabilă. În plus, o serie de boli tropicale crează probleme vizitatorilor. Ghizii ne-au tot vorbit despre gratuitatea sistemului medical (și în Argentina). Doar că, vă amintiți ce probleme au avut în vârful pandemiei COVID.

Este vecină cu aproape toate țările Americii de Sud, excepție Chile și Ecuador. A avut războaie mai mari sau mai mici cam cu toate, clamate ca victorii. Probabil, dacă mă uit la adversari, tot victorie găsesc. Afirmă că au fost parte în ambele războaie mondiale, probabil părticică.

Industria lor este cam ceea ce numeam noi pe vremuri ușoară. Exportă zahăr, cafea, bumbac, fructe tropicale, foarte mult cocos. Însă, în țara bumbacului, când am vrut niște tricouri, de exemplu cu tema fotbalului, erau doar niște gunoaie din plastic. Am vrut niște cadouri pentru cei dragi. Am găsit doar niște tarabe deschise, din cauza carnavalului. Tarabele sunt organizate în genul Dragonul Roșu de la marginea lui Bucale, dar mult mai mizere. Marfa este extrem de îndoielnică, mult mai proastă decât la Castane, lângă Big. În patria cafelei, am cumpărat niște pachete pentru cadouri, mai scumpe ca la Bucale.

Au găsit și exploatează ceva petrol, au o companie națională (știți și textele astea). Benzina este foarte ieftină (și în Argentina, chiar dacă s-a scumpit acum).

Au o lege cu liber de carnaval. Ca să oblige și multinaționalele pe care se laudă că le-ar avea (eu cred că este doar ceva simbolic), au introdus sistemul recuperărilor pe care sunt sigur că-l cunoașteți bine și știți ce înseamnă.

O țară mare, o istorie paralelă cu a Statelor Unite, dar o colonizare portugheză, latină. Rezultatul? Se vede și dacă nu ești observator atent. Îmi pare rău că sunt atât de critic. Aș vrea să nu fiu. Mă uit la ei și îi înțeleg, le pricep gestica, atitudinea. Dar aceasta nu le aduce progres.

Instrucțiunile locale spun că, atunci când ești pe stradă pe aici, prin magazine (presupunând că sunt deschise), prin mulțime, să vă păziți buzunarele. Bănuiesc că la fel ar suna și pentru România. Mai adaug că, de câte ori intru în roaming brazilian, primesc următorul SMS:

  • Atenție! MAE a emis o alerta de călătorie pentru Brazilia. În situații deosebite, vă rugăm să contactați ambasada, tel. +556184108699, e-mail brasilia@mae.ro.

Experiența mea și personajele care ar trebui să vă ajute pe aici spun că mai bine apelați la oricare altă legație UE, veți fi tratați mai cu atenție. Alerta se referă probabil la tulburările cu Bolsonaro de acum vreo două luni, ceea ce susține afirmația mea cu simularea activității. De curiozitate, vă ofer și detaliile roamingului:

  • Către România 2,6180 Euro/min; … 11,9000 Euro/Mbyte. Mulțumim😀.

Râsul îmi aparține, dar e de plâns. Știți ce este 1 MB? Nimic. Însă, despre roaming, altă dată.

America de Sud, un spațiu extrem de propice comunismului bazat pe mizerie. Dar există altfel de demagogie numită comunism, fără mizerie? Probabil, Venezuela s-a mai trezit. Însă este o boală lungă, foarte greu de vindecat. Dacă și-a mai băgat și vecinul nostru, coada, …

Și uite-asa, din juntă în juntă, din carnaval în carnaval, din revoluție în revoluție, … Avea dreptate Mița – ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11.II.; ai uitat că sunt ploieșteancă — da, ploieșteancă! — Năică, și am să-ți torn o revuluție, da’ o revuluție… să mă pomenești!…

Foto arhiva personală. 21 februarie Salvador da Bahia, 23 februarie Recife.

 

 

Teleormanul și Brazilia

Nu știu de când plănuiau hoții noștri dosirea lovelelor prin Fortaleza. Oricum, eu știam de locul acesta de prin 2013, fiindcă am un prieten stabilit aici. Nu am avut timp să-l întâlnesc fiindcă am stat relativ puțin. Nu este din categoria hoților, se consideră cetățean al lumii, a ales Fortaleza din cauză că, fiind aproape de ecuator, consideră că are o climă mai constantă (față de tropice). Pe mine m-a plouat de 7-8 ori astăzi🙂.

Din cauza programului încărcat, nici de urma hoților n-am dat. Și, dacă-i găseam?

În sfârșit, Fortaleza este al patrulea oraș brazilian, după San Paolo, Rio, Salvador. Cartiere de zgârie-nori și multe favele. Pentru cine nu știe, favelele sunt niște mahalale mizerabile în care s-au adunat tot felul de oropsiți ai vieții care trăiesc de azi pe mâine. Dacă mă întrebați pe mine, cred că nici nu vor să muncească. Le plac carnavalurile.

Ghidul ne-a tot cântat cu sărăcia de pe aci (poate spera la mărirea ciubucului). Că nu este de lucru, că nu este industrie suficientă. Dar este admirator al lui Bolsonaro, fiindcă nu știu cum dădea mâncare poporului. Ăsta nou ales este de stânga și, amândoi, admiratori ai Rusiei. Păi cu stânga, cu pomeni și cu admirația pentru unii care se închină la mizerie, ce pot primi? Mizerie. Bine că e cald p-aci. Multă ideologie populistă li s-a băgat în capetele sud-americanilor. Voi reveni asupra subiectului.

Întorcându-mă, deși pe drumurile Braziliei sunt camere multe și inscripții cum că fiscalizarea se face electronic (probabil trimit amenzile proprietarilor vehiculelor), nu-mi face impresia unei țări bine fiscalizate. Probabil, cam așa au văzut lucrurile și hoții noștri.

Fortaleza are o catedrală veche, făcută de un francez (bine că l-au ținut minte), cu niște vitralii frumoase din Scoția. Vechi este o noțiune scurtă aici. Mai sunt vreo două biserici mai vechi. Apoi câteva plaje lungi lângă ocean. Apa este curată, transparentă, ai senzația că-ți trage și nisipul de sub picioare când se retrage valul. Nu idealizați fiindcă era destulă mizerie și mulți băutori de bere; probabil, le-au mai rămas lovele din pomana lui Bolsonaro. Este o lege care împiedică ocuparea plajei cu construcții. Probabil, și la noi, dar hoții nu o respectă.

Cam asta este, nu mă prăpădesc după aglomerări urbane, nici după oameni, păcat că s-au așezat pe malul oceanului. Sigur este că Fortaleza n-a auzit de Teleorman, au oricum destulă mizerie.

Inhibiții

V-am mai povestit cum e cu distracțiile de excursie. Toate excursiile astea sunt organizate identic, sunt aceleași cârciumi, cu aceleași denumiri, cu exact aceleași decorații și ornamente. Adică, nu prea ai cum te rătăci. Desigur, ouăle fierte tare le găsiți în același loc, în același galantar. Și WC-urile, la fel.

Fiecare cârciumă are specificul ei – stilul de muzică, animatorii. Printre ghețurile antarctice, preferam una de interior, am petrecut multe zile în Crow’s Nest, mi-au dat și o diplomă, sunt calificat🙂. Acum e cald. Înăuntru este aer condiționat, dar îmi place afară, la căldură. Prefer un bar cu terasa și piscină – sper să-mi recunoască și ăștia calificarea.

În sfârșit, la barul cu terasă vine o dată, de două ori pe zi, o trupă de ritm. Trei afro-brazilieni (ah, ce politically correct îs), un alb (poate pardo) și două fete pardo. Toți au ritmul în ADN, folosesc doar percuție, chiar instrumente braziliene. Albul este probabil instructor de aerobic și o face cu talent. Toți sunt dansatori foarte buni. Tehnica lor este să antreneze, să implice publicul. Le dau instrumente, îi dirijează, îi ajută să se producă uimitor. La unii dintre clienții spectatori se vede că nu sunt la prima încercare.

Rezultatul, un grup extrem de eterogen, mai mult femei, una-două mai tinerele – restul în vârstă, bărbați în vârstă, oameni cu probleme de mobilitate, bat ritmic (remarcabil de ritmic) la tot felul de tobe, strigă și scot onomatopee. E amuzant pentru cei ce se uită (dar aplaudă), e admirabil pentru actorii principali.

Într-o seară, a fost și un fel de dans în grup și în perechi. Nu știu prin ce câmp magic am trecut în acea seară, dar cei patru artiști au fost pur și simplu asaltați de femei – tinere sau bătrâne, slabe sau grase, des-cărnate sau prea în-cărnate, toate vroiau să-i cucerească. Să-i sărute, să-i mângâie, să pună mâna pe ei, să-i atingă. Nu mai existau inhibiții, conveniențe. Dorințele erau exprimate direct, nici nu era nevoie de cuvinte. Un nor greu de feromoni umpluse terasa. Femeile își lăsau partenerul la masă și se aruncau în luptă. Mi-au sugerat un cântec vechi, din studenție – „De s-ar cultiva și aia, …”, mai departe nu vi-l pot scrie. O fi din cauza a ceea ce se spune despre afro-ăștia. Na, cum să nu fii invidios? Totul pentru o clipă de extaz.

Nu mă socotiți misogin, sunt ultimul care ar putea să condamne. Le-am admirat. Pe toate.

Mântuirea

Rio de Janeiro este pe unul din malurile golfului Guanabara – Baía de Guanabara, la aproape 1° nord de Tropicul Capricornului. De fapt, tot golful este populat, de jur împrejur. Caracteristica locului sunt niște moțoțoaie, niște gâlme de granit monolitic (așa zic ei, dar sunt lăudăroși) care se întind peste tot, inclusiv în golf. Pe vârful celei mai înalte, este simbolul metropolei, statuia lui Hristos Mântuitorul – Cristo Redentor (Christ the Redeemer, Cristo el Redentor). Bănuiesc că și pe la urechile dumneavoastră a trecut zvonul cum că un român … Dar la fața locului este menționat un sigur erou – brrrazilian, nu rrromân, un șef mare care a inițiat lucrarea. Totdeauna mi-au plăcut șefii ăștia care-și asigură nemurirea. Cu atâția lăudăroși fanfaroni, nu știu dacă vreodată se va mai putea stabili adevărul.

Monumentul Mântuitorului este pe vârful Corcovado (700 m), în mijlocul rezervației Tijuca National Park, are 30 m plus 9 m soclul și cântărește 635 t. Este impresionant, te copleșește. Iar priveliștea de pe Corcovado este mirifică. Foarte probabil este cel mai frumos loc din Rio. Am fost de două ori, în două zile consecutive. În prima zi a fost splendid, m-am umplut de poze. A doua zi am fost cu Mântuitorul în nori, nu se vedea nimic. M-am concentrat asupra statuii, dar au fost momente în care abia îi zăream capul.

Ei spun despre rezervația Tijuca pădure urbană. M-aș exprima mai degrabă cu termenul junglă. Este în interiorul orașului. Dar Rio mai deține una – Floresta da Pedra Branca (White Rock Forest – pădurea Stancii Albe), mai mare. Cele două acoperă niște zeci de procente din suprafața orașului. Pare a fi minunat. Îmi aduc aminte de vremea împușcatului când mă duceam des la plimbare la Băneasa unde găseai doar liniște și boschetari onaniști. Dacă aveai timp, puteai întâlni și căprioare, dacă nu cumva veneai cu una. Oricum, în ce privește jungla urbană, nu suntem deloc mai prejos de brazilieni poate, chiar mai sus. Nu știu exact care a fost idiotul care a dat liber la construcții în Băneasa.

Sunt obligat de junglă și de Tijuca să fac o paranteză. Aproape de Tijuca, la poalele Corcovado, într-un cartier select, nu ca mahalaua mea, se află o vilă spațioasă, elegantă, Consulatul României. Ei, da culcuș de nebunii. Acum vine cioaca – cine credeți că l-a stăpânit 15 (cincisprezece) ani? Păi, direct căpitan din sublocotenent de intendență, peste 45.000 $ de la Bancorex, DGIPI, prefect al capitalei. De frica braziliencelor, nevasta nu l-a lăsat singur, l-a însoțit (pe bani). Probabil, n-a găsit mântuirea, și-a mutat cele aproape 300 kg la Vancouver, BC. Doar orașe care mi-au plăcut.

Următoarea atracție a Rio este Pão de Açúcar (Sugar Loaf – Căpățâna de Zahăr) unde se ajunge cu o telecabină de la Morro da Urca unde urci cu altă telecabină. De pe ambele căpățâni, dar mai ales de pe Sugar Loaf, aveți priveliști grozave care fac toți banii. Sugar Loaf este la intrarea în golf, lângă țărm.

Jos, relativ aproape de Sugar Loaf, începe plaja Copacabana, următoarea atracție naturală. Între bulevardul care mărginește plaja și malul oceanului, sunt întinse furtunuri care stropesc apă în lateral, generând niște poteci umede care permit deplasarea cu piciorul gol pe nisipul fierbinte.

În zonele aglomerate ale marilor orașe braziliene, circulația este foarte dificilă, mai nasoală ca-n Bucale. Când revin, mă voi ocupa personal să-i rezolve și pe ei Oprescu. Colac peste pupăză, am nimerit la vremea carnavalului. Brazilienii o duc cam din carnaval în carnaval. Eu l-am nimerit chiar p-ăla, dar parada aia finală urma peste două zile, de Mardi Gras – lăsata de sec la papistași (termenul nu are nimic peiorativ, înseamnă supușii papei). Participanții, adică foarte mulți oameni, mai ales femei, mai mult sau mai puțin dezbrăcați, mai mult sau mai puțin costumați, uneori doar cu un șnuruleț, umplu străzile, bulevardele. În lipsa lui Oprescu, pentru mine a fost un dezavantaj, o mulțime de străzi erau blocate.

Carnavalul ăsta a constituit o dezamăgire pentru mine, de fapt, femeile. Parcă eram la un concurs, care are pulpe mai groaseșolduri mai babane. Asta, indiferent de culoarea pielii – albe sau pardo. Așa se numește acolo rasa combinată – albi, negri, asiatici, amerindieni. Nu vă gândiți la teoriile rasiale ale vecinului ungur pro-rus.  Termenul îl găsiți pe wiki, s-au făcut și studii ADN nu doar statistice care conduc la un procent oarecum egal. Mie mi s-au părut multe nuanțe. Dincolo de culorile pielii, nu știu ce naiba mănâncă astea.

Brazilienii sunt creștini aproape 89% și catolici aproape 65% din populație. Din mașină, soția mea a observat o firmă, ceva cu o asociație ortodoxă. Ce ortodocși ar putea fi pe plaiurile astea? N-am văzut firma, dar vă las pe dumneavoastră să presupuneți ce ar putea fi.

Concluzionând, nu cred că am fost mântuit, mai ales uitându-mă la pulpanele alea. Degeaba am admirat statuia de pe Corcovado.

P.S. patriotic: Wiki îl menționează pe Gheorghe Leonida (1892-1942), absolvent al conservatoarelor de artă din București și Italia, ca sculptor al chipului lui Iisus. Istoria afișată la monument nu-l menționează. Un ortodox care a sculptat fața Mântuitorului la cel mai mare monument catolic.

P.P.S. tot patriotic: Prin America de Sud sunt o grămadă de automobile geto-dace, chiar și poliția. N-au avut cum să fie altoite de romani însă, le-au potcovit francezii cu marca lor. Nu știu dacă, sub marca noastră s-ar fi vândut. Nu știu dacă n-au fost produse de fabrica din Rusia pe care se zice că ar fi închis-o în urmă cu aproape un an.

Pelé și cafeaua

Fără a fi în niciun fel amator de sport, deși am practicat câteva, Pelé este parte a copilăriei și tinereții mele. Și, oricât am ignorat fotbalul, știu că Pelé a fost legat de Santos. Așa că, dacă am fost pe urmele lui Maradona pe La Boca, cam fără intenție, am ajuns și pe la muzeul fotbalului din clădirea stadionului din Santos. Poze cu fotbaliști legendari (necunoscuți pentru mine), … În sfârșit, n-am aflat unde-s ciorapii lui Pelé. Cred că șmecherii de brazilieni i-au extras ADN-ul pentru a face o clonă, un mic 10. Iată și expresia durerii unui fan Santos Futebol Clube care locuiește chiar vis-a-vis de SFC:

Lăudăroșii de brazilieni spun că Santos este cel mai mare port al Braziliei și din America de Sud. Fanfaronada cu cel mai cel este clar o trăsătură a gintei latine căreia se revendică a-i aparține deși, eu nu sunt convins privind apartenența. Prin port trec sigur mari cantități de cafea și zahăr.

În Santos există un muzeu al cafelei pe care am fost obligat a-l vizita deși, cam m-apucă somnul prin muzee. Clădirea acestui muzeu este însă splendidă și pe afară, și pe dinăuntru. Deschisă în 1922, aici a funcționat Bolsa Oficial de Café – bursa cafelei. Cea mai frumoasă este Salão do Pregão – locul unde se făceau licitațiile cu masa cu 11 scaune pentru președinte și organizatori, 70 de scaune cu măsuțe pentru negustori. Podeaua mozaicată, cu steaua lui David în centru și tavanul cu un vitraliu minunat. Apoi, Sala de Degustação de Café. Zgârciobi, nu ne-au dat ceva moca. Ne-au prezentat tot felul de cafele, inclusiv aceea, cea mai bună și mai scumpă, știți dumneavoastră de unde se culege. În turnul clădirii este clopotul care bătea pentru a anunța ședințele de licitații.

Știu, am obiceiul de a politiza. Însă, Muzeul cafelei este plin de politică. Sclavi, capitalism, etc. Vă ofer doar o exemplificare – un text care, în opinia mea, n-are legătură cu producția cafelei, doar cu dorința de populism a conducătorilor, așadar, facem politică și când bem cafea:

Bolsa de Café este probabil cea mai frumoasă clădire a orașului. Ei spun istorică. Dar în America, istoria se limitează la vreo 300 de ani – 100 de ani însemnând o treime din istorie. Ne-au mai arătat și un acvariu, mai mare decât cel din Constanța. Nu-mi place să privesc nici pești captivi, darmite pinguini magelani, mai ales că i-am văzut de mai multe ori în libertate. Chiar îmi displace asta. Pe seară, am avut parte și de un foc de artificii – dar net inferior celor ale geto-dacilor din mahalaua mea.

Geografic, Santos este la vreo 30′ sud de tropicul Capricornului. Există o plajă lungă, ei spun cea mai lungă, dar eu încă mi-o amintesc pe cea din Montevideo. Orașul are o rețea ortogonală de canale despre care bănuiesc că a fost vechiul sistem de canalizare, poate și un sistem de drenaj fiind pe un fel de insulă într-un estuar. Am văzut multe blocuri, destul de noi, care erau placate cu faianță. Ulterior, și în Rio. Poate din cauza climei tropicale. La un moment dat, demult, s-a încercat și pe la noi soluția, pe litoral. Fiind la mai puțin de 20 km de periferia metropolei São Paulo, Santos poate fi considerat portul acesteia. Mi-ar fi plăcut o tură prin metropolă, dar nu exista (tura).

Soarele arde, nu se joacă. În America de Sud și la acestă latitudine, nu este vorba de vreo gaură în pătura de ozon. Este pur și simplu soarele tropical care m-a ars ca niciodată.

Concluzionând, Santos m-a dezamăgit puțin, dar nu m-am putut abține să nu ating icoana lor – vanitate.

Don’t Cry for Me Argentina

Soției mele

Oare, cine-și mai aduce aminte cântecul? Este dintr-un film vechi despre viața eroică, în slujba poporului, a Evitei. Cred că v-am pus și o poză de la mausoleul Evitei din Recoleta. Când auziți de mausolee, din Rusia până în America de Sud, înseamnă dictatură, hoție, teroare. V-am mai povestit despre zecile de eroi ai fiecărei țări din America latină. Mulți dom-le. Povești populiste din țări aflate foarte mulți ani sub dictaturi, mai ales militare. Lovituri de stat militare succesive, juntă după juntă. Și acu’, toți îs eroi. Spre deosebire de ăștia, Falkland are un singur erou cu o statuie în centrul Stanley, la 200 m de biserică – Margaret Thatcher. Dar să lăsăm proștii Americii de Sud în sucul lor propriu fiindcă îi avem pe ai noștri, destui. Aș spune chiar că pe plaiurile mioritice colcăie.

Așadar, am părăsit Buenos-Aires într-un apus de soare frumos. Chiar minunat. Deși nu mi-aș dori să trăiesc în Argentina, orice despărțire are ceva trist, o nostalgie, un regret. De asta mi-a venit în minte șlagărul acela.

Altfel, am o amintire nasoală din Argentina, Puerto Marin, 2 ianuarie 2018. Soția mea era să dea colțul. Am tras o spaimă. Vă dați seama, unde găseam eu scândura necesară unei înmormântări în mare, în ocean? Doar rechini erau destui. De aceea, vă sfătuiesc, dacă soțul sau soția dumneavoastră sforăie, ziceți mersi. Auziți sforăitul, înseamnă că trăiește.

Revenind la Argentina, morala este:

Proști din toate țările, deșteptați-vă, nu plângeți dictatorii, nu-i regretați. Fiți mulțumiți că ați scăpat și sunteți în viață. Don’t Cry.

Don’t Cry for Me Argentina – Madona

Săraca Niagara

„My poor Niagara….” – se spune că așa ar fi exclamat Prima Doamnă Eleanor Roosevelt, vizitând cascada Iguazu (băștinașii pronunță ceva gen Iiuasu). La ultima vizită în Buenos-Aires, acum aproape exact patru ani, mi-a scăpat din program sau m-am zgârcit fiindcă, este o excursie foarte scumpă. Ei bine, acum am avut parte de un tur privat, cu adevărat – doar eu și soția mea, care m-a costat cu vreo 200 $ mai puțin decât pe ceilalți călători (în grup) și a fost mult mai complet decât varianta lor, a fost complet.

Cascada este pe râul Iguazu, în nordul provinciei Corrientes a Argentinei, ca un pumnal la granița cu Brazilia și Paraguay. Cea mai mare parte a cascadei este în Argentina, o mică parte este în Brazilia, dar nu și în Paraguay care este tot pe acolo. Din Buenos-Aires, vreo mie de kilometri, adică un zbor cu avionul. Teritoriul a revenit Argentinei în urma mai multor războaie, cel mai important fiind cel Paraguayan sau Războiul Triplei Alianțe. Cascadele sunt cu puțin peste 2° la sud de Tropicul Capricornului, cu aceeași umiditate pe care am găsit-o acum în Buenos Aires.

Am regăsit Buenos-Aires, aproape exact după 4 ani, cu spre 40° C și o umezeală ca în baia comunistă când oala cu apă a stat prea mult pe aragaz. N-am mai întâlnit acest tip de umiditate niciodată fiindcă, atunci când am uitat oala pe aragaz, am vărsat-o pe picioare și am ajuns direct la spital – de la bal. Zborul spre Iguazu a fost de aproape două ore. Spre deosebire de TAROM, compania argentiniană a oferit o serie de băuturi moca – o companie normală. Aeroportul EZE, vizitat de mine de patru ori, și-a confirmat statutul de campion al cozilor. Deși mare, întins, organizarea este de rahat.

Revenind, am văzut mai întâi cascada din elicopter.  Bine că n-a făcut asta și M-me Eleanor fiindcă, de sus, este un pic dezamăgitoare.  Dar este doar o impresie. Cascada este mare, foarte frumoasă, multe căderi de apă, întinse prin junglă. Și-a meritat fiecare cent. Drumurile mai lungi au fost cu o mașină, dar vizitarea propriu-zisă înseamnă pe jos – câțiva kilometri buni prin Brazilia și Argentina.  Ceva mai încolo, la granița cu Paraguay, râul Iguazu se varsă în Parana, fluviul care, împreună cu La Plata, se varsă în Atlantic prin estuarul La Plata. Pe la elicopter au fost niște fătuci care ne-au pozat. La coborâre, ne-au cerut vreo 300 $ pentru câteva poze puse frumos într-un album și un film pe stick – eroii din elicopter. Am refuzat evident și au plusat să-mi dea doar o poză contra a numai 10 $. Cum n-au știut să lase din preț, le-am lăsat albumul amintire. Mă înțelegeam greu cu ele, mai ales după refuzul net, puțin batjocoritor (nu m-am putut abține), așa că, nu le-am oferit un autograf.

Desigur că și p-acolo, nu m-am dat jos de pe Lista Neagră. În teorie, când ești în interiorul portului, ai ieșit din Argentina și, pe pașapoartele noastre, era o stampilă de ieșire. Numai că, înainte de ora 5 AM când am plecat spre Iguazu, slujbașii de la Ministerio del Interior – Migraciones dormeau. N-a fost nimeni să ne pună din nou ștampila de intrare. Asta ne-a creat probleme fiindcă am trecut de două ori spre și din Brazilia. Dar noi eram niște inși care existau doar pe Lista Neagră, nu și în Argentina. Probabil că ghida noastră personală, excelentă de altfel, i-a ciubucit pe ăia ca să meargă treaba. La zgârcenia mea, și-a asumat un risc serios. De fapt, scriptic sunt încă în Argentina fiindcă, seara, la revenirea din Iguazu, puturoșii de la MI nu erau la post să-mi pună ștampila de ieșire. Dacă aș avea mai multe exemple, nu doar România și Argentina, aș putea zice că apasă un blestem asupra MI-urilor. Oricum, comparația cu Argentina nu ne face cinste. Dar noi nu avem cinste oricum.

În sfârșit, prezența MI în Argentina este mare, la granița Iguazu sunt și trupe, just in case. Brazilia avea și ea un avion de transport cu emblema armatei pe acolo. Îmi închipui că cea mai mare concentrare este în Paraguay.

Deci, cascada este împărțită, Argentina vreo 80% din cădere, Brazilia 20% (după spusele ghidei argentiniene). Ambele state au declarate largi zone de parc național. În Brazilia, prin parc circulă doar un autobuz de gen Hip-Hop. în care ne-am urcat, împreună cu ghida.  A trebuit să ascultăm un anunț în portugheză, spaniolă, engleză privind protecția parcului, gunoaie – și era curat, respectau. M-am gândit imediat la șoseaua asfaltată din rezervația Bucegi, în care toți nesimțiții își aruncă gunoaiele, chiar și conținutul scrumierelor, fără să le pese și fără nicio consecință. A fost o porcărie acea construcție, iar administratorii care există încasează lovele fără să le merite. Ambele rezervații Iguzu au circuite de vizitare bine stabilite și bine amenajate, adică nimeni nu umblă brambura și nu rupe nimic. Când am zgâlțâit un trunchi, ghida mi-a atras atenția că, deasupra capului, pe trunchi, erau două cuiburi de viespi sau albine sălbatice.

În rezervație sunt o mulțime de viețuitoare – pești (chiar un gen de somn), păsări, mamifere (inclusiv niște maimuțe), insecte – am văzut și fotografiat câteva. Este un loc frumos. În ungherele în care vegetația oprește zgomotul apelor, domnește o liniște străpunsă doar de trilul păsărilor sau insectelor. Ghida ne-a povestit cum au tăiat copacii babani ai junglei pentru a vinde lemnul în Chile, Brazilia, Paraguay, Uruguay. Vă dați seama cam la ce m-a dus gândul. Acum fac eforturi să planteze hectare cu eucalipt din Australia și două soiuri de pin din Statele Unite (probabil din sud). Am trăit aceeași bucurie răutăcioasă precum atunci când am întâlnit niște camioane pline cu bușteni prin NZ.

Spre sfârșitul turului per pedes, soția mea n-a mai vrut să meargă dus-întors pe o podișcă și s-a așezat pe o bancă. Când aștepta singură, s-au apropiat două perechi tinere. Au întrebat-o dacă e rusoaică. Au aflat că nu și atunci și-au manifestat îngrijorarea dacă-i este rău, dacă vrea s-o conducă ei la ieșire, s-o ajute. Au aflat că nu e nevoie, i-au oferit niște apă – au început o sticlă nouă și i-au dat, apoi au terminat sticla. Cei patru erau din Madrid. Vedeți ce avantaje ai dacă nu ești rusoaică?

Având turul privat, mândria mea personală, trebuia să ne ia un sedan de la aeroportul EZE, să ne ducă în port. Cum mașina nu venea, am aflat că era o manifestație care blocase autostrada. A apărut într-un final cu un șofer nervos care blestema populismele. Sigur că am deschis o discuție politică cu el. Am aflat că nu-i place stânga. I-am povestit și eu câte ceva și ne-am apropiat. Mi-a fost de folos. Mi-am uitat telefonul în mașina lui și mi l-a adus dimineața. Un Android nou, destul de scump. Vedeți ce poate face o apropiere politică?

De, până la urmă, a avut dreptate D-na Roosevelt. N-am văzut Niagara, dar nu intră în planurile mele, au văzut-o prea mulți. Poate Victoria.