Poșta Română

Nostalgicilor, ai căror bunici erau mulțumiți de venirea rușilor, n-o să le placă. Poșta a rămas una din relicvele comunismului.

În satul bunicilor materni, Poșta funcționa într-o clădire nu prea mare, închiriată de la bunicul meu, chiaburul (Spaime), cel care aștepta americanii. Nu am date ferme dar, cred că așa a fost de când bunicul a construit-o. Acolo erau telefoanele, acolo era telegraful. De fapt, compania se numea Poșta, Telegraf, Telefon, Radio – P.T.T.R. „Radio” venea de la „radioficare” – vechile „difuzoare” de la sate, sistem care a funcționat cam până prin 1970. Și eu sunt nostalgic. Mi-aduc aminte de copilăria mea când mă uitam la centralista care vorbea pe nas și stabilea diferite legături cu fișele centralei manuale învârtind din când în când dinamul.

Dar, ce s-a întâmplat după ’90? Am intrat în era comunicațiilor. Ai ceva de transmis, o faci live cu un interlocutor de pe cealaltă parte a Pământului. Un document este trimis instantaneu. Sunt unii care susțin că s-ar putea face și amor online dar, eu sunt sceptic.

Un timp, poșta a încercat să țină pasul. Apăruseră curierii privați. A înființat și poșta niște servicii expres de mai multe categorii. Ulterior, cel puțin unul a fost „privatizat”. Peste ani, telegramele au dispărut (posibil ca serviciul să existe dar, tehnic e cu totul altceva). S-a mai legat de niște scandaluri imobiliare. S-a separat de telecomunicații care au devenit Romtelecom – n-aveam fax, trebuia să dau fax-uri afară, mă prezentam cu trei copii la serviciul public, una pentru mine, una pentru „poștă”, una pentru? Asta era în 1992. Deși clădirile erau comune poștă și centrală telefonică, la marea privatizare poșta a fost văduvită de majoritatea activelor imobiliare. În sfârșit, poșta nu a fost suficient de flexibilă, n-a putut ține pasul, a ajuns să vândă deodorante. Având în vedere cifra de afaceri a companiilor private de curierat, putem trage ușor concluzia că poșta n-a avut parte de un management real.

Prin 2000 am primit o scrisoare recomandată, de o oarecare importanță pentru mine, la o adresă unde am o proprietate dar, nu locuiesc. Am găsit avizul și m-am dus s-o ridic. Dar, surpriză – nu mi-au dat-o, nu aveam domiciliul acolo. Credeți-mă, măcar după otrava pe care o mai presar pe acest blog, că e preferabil, mai ales pentru un funcționar public, să nu mă supere. Deci, scandal, chemat diriginta, tras de urechi – jignesc rău fără să folosesc invective. Justificarea era un regulament al poștei din 1963 după care încă funcționau. Am reclamat la Direcția Poștei – regulamentul, diriginta, funcționara – iar vă rog să mă credeți pe cuvânt, fac acest lucru cu un adevărat talent. Ei, până la urmă, a trebuit să mă supun și să le arăt actul de proprietate, nu se auzise pe atunci de GDPR. Gândiți-vă, la ce protocoale se supunea regulamentul anului 1963.

Ce servicii, cu adevărat poștale mai asigură poșta azi? Autoritățile continuă s-o folosească, susținând-o financiar deși, nu este un serviciu sigur de corespondență. Fiscul care te obligă să-ți declari adresa de mail, continuă folosirea corespondenței scrise, în ciuda faptului că există servicii de corespondență electronică sigure și confirmate. Justiția, deși recunosc – este posibil a deschide o acțiune printr-un simplu mail, continuă să folosească poșta pentru citații. De multe ori postașul (sau poștarul – nu știu cum e corect) aruncă pur și simplu plicul unde apucă, fără vreo responsabilitate. Mai există mandatul poștal folosit de CAS pentru pensionarii care nu utilizează serviciile bancare. Cam la atât se limitează activitățile poștale.

Iată ce m-a determinat să scriu pagina. În satul meu nu mai sunt poștași. Nu mai au angajați decât la oficiu. Adică, pensionarii de care vorbeam nu mai primesc pensiile acasă, trebuie sa stea la coada la oficiul poștal. Desigur, nu a existat un anunț oficial în acest sens.

Dacă postașii sau poștarii își caută de lucru, îmi declar disponibilitatea de a-i angaja la săpatul viei.