Cenușă este totul – nemurirea I

„Cenușă este totul” – laitmotivul lansat de un bun prieten și repetat constant după câteva pahare de vin, repetate și acelea. L-am mai citat pe prietenul meu și în Cenușă este totul – ierarhia și NZ.

Numai că sunt unii mai cu moț, care, deși vor ajunge cenușă, vânează nemurirea – de fapt, doar intrarea în istorie pe o ușă din spate.

Vă voi povesti un fapt concret legat de instituția în care am lucrat mulți ani și despre care v-am mai scris cu o oarecare nostalgie (Omul, Creativul pătat, Defecte de sistem, Plăceri, Salariat, Controverse).

Ca peste tot, aveai colegi cu care, oricum ar fi fost ei, într-un fel oarecare interacționai. Am ocolit intenționat exprimarea „trebuia să lucrezi” fiindcă, dacă la fiecare 10 angajați ar fi fost concediați 6-7, lucrurile ar fi evoluat la fel. Așa era atunci, erau o mulțime de inși care nu prea făceau nimic – băgători de seamă, mâncători de rahat, unii care trecuseră prin scoală precum gâsca prin apă, unii care nu vroiau să facă nimic deși ar fi putut face. Pe considerente normale, nimeni nu putea fi concediat. Din cauza asta astăzi nostalgicii spun că aveau un loc de muncă asigurat – de fapt erau șomeri bine plătiți. Salariile celor pe care se baza instituția erau mici tot din această cauză – toți trebuiau să mănânce o pâine, dar nu toți trebuiau să muncească pentru ea.

Totuși, de ce munceau unii – din hobby. Sigur, nimic nu e alb și negru, există multe nuanțe de gri. Dar în ce mă privește, ăsta a fost adevărul și cred că mai erau și alții.

Reiau, a fost o instituție cheie într-un domeniu tehnic de vârf (și astăzi). Până prin 1976 a fost suficient de bine dotată cu aparatură. Apoi s-a intrat în epoca foametei și ni s-au tăiat și nouă total importurile. Aparatura pe care o aveam deja era actuală și a rămas așa vreo 10 ani. După câțiva ani am început să primim piese de fabricație estică, de calitate mai slabă și depășite moral.

Ca să exiști onorabil într-un asemenea mediu trebuie să te documentezi constant și v-am povestit (Salariat) cum o făceam pe banii și riscul meu.

În sfârșit, ca s-o scurtez, erau tot felul de oameni angajați acolo (Controverse), majoritatea cu dosare curate dar și cu pătate. Cei mai mulți, erau oameni cumsecade. Dar pentru a număra  SPECIALIȘTII nu-ți trebuiau toate degetele de la cele două mâini. Nu știu dacă erau sau nu oameni de treabă, dar doar ei erau SPECIALIȘTII.

În opinia mea, în orice lucrare, sclipirea este esențială, dar restul activității – rutina, reprezintă cam 98%. Asta însemna că era loc pentru tot felul de oameni care să ducă la bun sfârșit lucrarea.

O să mă întrebați, de ce ei erau SPECIALIȘTII? De ce nu alții? Fiindcă doar ei aveau soluțiile, fiindcă doar ei le găseau, fiindcă doar ei creau un produs nou, uneori complet nou. Uneori, învingeau birocrația și brevetau o soluție cu recompense practic nule (Creativul pătat). Alteori, treceau de filtrul exigent al publicațiilor vestice și publicau soluții, poate și câștigând un ban adevărat. Aceștia erau SPECIALIȘTII.

De ce alții nu erau SPECIALIȘTII, deși aveau aceeași calificare? Pentru că nu-i duceau capetele, pentru că nu munceau suficient, pentru că nu se puteau concentra asupra subiectului, pentru că învățatul lor fusese de formă. Dar dacă vroiau să muncească aveau la ce, v-am declarat deja că sunt multe de făcut la fiecare lucrare.

După cum v-am mai declarat, erau destui care nu făceau nimic. Era destul să facă ceva de vreo două ori în scârbă sau cu total dezinteres ca să nu-i mai pui altădată. Le rămânea timp de flecăreală.

O instituție are nevoie și de femei de serviciu și de portari, pe vremea aceea și de dactilografe, contabili, personal auxiliar.

Cam asta era starea personalului din instituția în care mi-am tocit mult timp pantalonii. O structura a personalului cam ca oricare alta a unei instituții științifice. În partea a doua veți afla de ce a trebuit să vă fac această prezentare.