Cenușă este totul – nemurirea II

Cum v-am mai spus în Defecte de sistem, din instituția la care am lucrat s-a ales cenușa, respectând motto-ul.

La un moment dat, după ’90, s-a pus problema privatizării sub o formă sau alta, mulți dorind să continue acolo activitatea, folosind pentru început baza materială precară, existentă. Am primit un răspuns ferm: niciodată – este o instituție de importanță strategică. A fost atât de strategică încât, după vreo doi ani, s-a vândut cu totul unui „mare investitor” (un român dubios, „fugit” și reîntors, pe care-l cunoșteau o parte dintre noi) pe o sumă derizorie. „Investitorul” și-a scos banii după scurt timp prin vânzarea uneia din filiale (cred că Brașov). După un număr de ani (nu știu clauzele contractului de privatizare), în care activitatea științifică a scăzut și decăzut dramatic – nimeni nu alerga după contracte, sediul principal a fost valorificat imobiliar.

Instituția încă există sub forma unei arhive într-un mic subsol, gestionată de vreo cinci oameni (a păstrat tradiția cu „prea mulți”).

Compania „investitorului” continuă înflorirea prin importuri de echipamente pentru stat.

Aici se termină istoria succintă și tot aici începe ISTORIA SCRISĂ. Îi voi da titlul convențional ISTORIA ȘTIINȚEI X ÎN ROMÂNIA sau pe scurt ISTORIA X (fără vreo  legătură cu Dosarele X).

În urmă cu vreo 8-10 ani, o cucoană trecută bine de prima bătrânețe, divorțată, fostă lucrătoare și ea tangențial în ramură, într-o altă instituție secundară, cu state la PCR, sub imboldul unei neliniști nelămurite, decide că nu poate să moară (nu știu dacă ea sau ȘTIINȚA X care era oricum moartă) fără o carte plenară ISTORIA ȘTIINȚEI X.

Când mi s-a cerut să mă implic, m-am interesat întâi despre dosarul acestei doamne, conform proaspătului principiu „Cine n-a mâncat salam cu soia, nu poate …”. Am discutat întâi despre niște principii:

• ȘTIINȚA X a fost dezvoltată la noi și aiurea doar de SPECIALIȘTI.
• Singurele merite care se pot menționa sunt cele care au dus la produse noi, în avangarda timpului, care s-au putut concretiza în articole publicate „afară”, care au fost în concordanță cu evoluțiile tehnicii externe.

• Doamna inițiatoare nu are capacitatea, discernământul și cunoștințele tehnice necesare de a aprecia nivelul lucrărilor la care m-am referit, strict obiectiv nu poate face o evaluare.

Sigur, că utilizarea acestor două principii duceau la un uriaș volum de maxim 10 pagini cu înflorituri cu tot. Dar cucoana respectivă dorea să intre și ea în istorie, ori, ce reprezintă 10 pagini în marea istorie infinită a României, că de universală nu poate fi vorba.

După ce am explicat cu duritate punctul meu de vedere și am scris mai multe mail-uri, am izbutit să trezesc sentimente ostile și în putinii apropiați pe care-i mai aveam, deci am făcut un sănătos pas înainte. Am refuzat orice colaborare și menționarea mea. Am refuzat să fiu coada de topor care să contribuie la înnobilarea unor mediocri sau a unor lepre, oricât de mică ar fi audiența acestei cărți.

Trebuie să vă spun că a fost o adevărată înghesuială cu pingele distruse pentru a căpăta un loc în nemurire, în istorie, deși, de fapt, totul e cenușă. Parcă văd grupul mediocrilor îngrijorați întrebând: „Da’ pe el de ce nu, că doar a fost acolo”, „Da’ el de ce nu că doar a fost director numit prin HG…”, „Și el, îl știu eu pe tovarșu”. Condica contează.

Și așa a ieșit o istorie măsluită, în două volume. Da, la două volume, cred și cucoana și-a ocupat locul bine-meritat … acolo. Opera e un fel de istoria lui Vasile Roaită declarat erou și făcut utecist post-mortem, apoi retrogradat complet la constatarea că ar fi fost legionar sau informatorul Siguranței, sau și una și alta.

Din șpalturile care au mai ajuns întâmplator pe la mine, vă fac un scurt résumé:

• Se începe cu baza legală dom-le (HG,…) plecând de la falsa premiză că oala a făcut ciorba bună, nu peștii fierți. Cam cum mă tachinează un prieten muncitor (v-ați fi așteptat să fiu prieten cu clasa muncitoare?), fost membru PCR, actual votant încrâncenat PSD deși o duce din an în an mai prost, spunându-mi că partidul m-a învățat carte, iar eu îi răspund că nu mi-a dat nimic. Iată deci că Partidu’ ne-a dat ȘTIINȚA X cu sarcină către noi s-o dezvoltăm.
• Urmează pomelnicul lung (ca la biserică), realizat pe baza fișelor de pontaj. Ei, da. Fișa de pontaj e un document important. Pe vremuri, reprezenta siguranța locului de muncă – dacă era semnată (nu neapărat de titular), nu puteai fi concediat.

Vedeți ce simplu a fost? Am o supărare însă: din pomelnic sunt sigur că lipsește Florentina, țiganca ce ne făcea curat și spăla WC-urile. Ce, ea n-a muncit? Ba era chiar mult mai sârguincioasa decât mulți dintre cei cu patalama. Era mai harnică și mai utilă decât ultimii directori, decât secretarul de partid, decât mulți mâncători de rahat sau frecători de mentă. Dacă găsea 5 bani pe jos ți-i punea pe birou.

P-ormă, din rândul nostru au izvorât cadre de nădejde ale partidului, care nefiind buni la nimic local, au fost promovați activiști ca să mănânce salam d-ăla bun. Dacă vreți, vă dau eu moca lista lor.

Mai sunt unii care au plecat (dezgustați). Dintre ăștia știu vreo trei plecați dincolo care erau buni, s-au realizat și ne fac cinste (dacă mai vor). Ce dacă-s evrei (de fapt, nu toți)? Precis au fost omiși și ei.

De aceea, cu argumentele de mai sus, propun volumul trei dom-le. Ca să nu fie uitat nimeni. La urma urmelor, cum se îngropau amantele, slujitorii, soldații de teracotă cu stăpânii, să fie și ei îngropați cu INSTITUȚIA.

Până la urmă, la câte istorii măsluite sunt în România mai ales a ultimilor 75 ani, la câte letopisețe măsluite s-au scris, și nu numai la noi, ce mai înseamnă două-trei volume?