Confesiune

Mărturisesc că sunt un nemernic de păcătos.

Dacă mă uit pe lista „poruncilor” sau a „păcatelor” și le analizez cu sinceritate și autocritic (din vechiul vocabular, nu pot să nu politizez) mai mult sau mai puțin, cu fapta sau cu gândul, nu prea mi-a scăpat nimic.

Dacă ești foarte critic și analist, poți găsi păcatul chiar într-o faptă bună. Nu este posibil să nu descoperi, în rădăcinile faptei, în mecanismul care te-a determinat s-o comiți, măcar un pic de rău. Nu ai avut nici un pic de vanitate? Nu te-ai gândit ce bine te vei simți apoi?

Dar după ce ai făcut un „bine”? Satisfacția de a-l fi făcut? Gândul că Dumnezeu te va răsplăti? În măsura în care răspunsurile se referă la tine, la egoismul tău, la satisfacția ta, cred că sunt păcate.

Și-acum, dacă totul se interpretează dialectic (iar nu mă pot stăpâni de la politizare), dacă tot binele este însoțit de rău, oare ce contează mai mult – binele sau răul?

Oare El o fi citind blogurile WordPress?