De ce îmi plac călătoriile

V-am mai povestit în Cărțile copilăriei cum călătoream visând, în ciuda sistemului imbecil în care eram condamnat să trăiesc ca într-o cușcă. Între timp sistemul s-a schimbat, dar tot imbecil a rămas, iar pentru mine, nu mai e timp pentru o altă alegere.

Încă de foarte tânăr, evadam în munți – plecam câte o lună cu rucsacul în spate, bătând mai multe masive Plăceri. Excursiile le planificam la detaliu, deși nu aveam internetul, dar existau hărți și descrieri de trasee. De obicei luam un grup mic de prieteni. Acolo sus, pe creste, mă simțeam liber, fără vreo constrângere, alta decât respectarea naturii. Nu erau milițieni, securiști, membrii ai partidului pe care-l uram, nu erau lozinci mincinoase. Era felul meu de a pleca. Cu puține excepții, lumea pe care o întâlneam pe munte era de o calitate mult mai bună.

Ăsta era debușeul meu. Lucrurile au mers așa mulți ani. Am ajuns să cunosc bine cam toți munții României.

 

Businessman crawling into a black hole with a maze drawn on the wall

Totuși, după o vreme, nu mi-a mai reușit acea detașare completă de opresiune și griji. Oricât încercam să ignor oprimarea și să-mi ignor dosarul, stresul cotidian, problemele care s-au adunat m-au copleșit. Mergeam în continuare pe munte de câte ori puteam, dar nu mai izbuteam „evadarea”. Sistemul își intrase în drepturi.

V-am mai povestit că pe vremea lui ceașcă am plecat un timp, cam o dată pe an sau la doi ani, în URSS (s-ar fi putut și în alte părți, dar nu pentru dosarul meu). Trebuie să vă spun că și acele delegații de câteva zile îmi făceau o imensă placere și, deși mă ducem în inima comunismului de unde n-aveam încotro fugi, mă simțeam liber când călătoream. Știu că era fals, dar așa simțeam. În subconștient, evitam să recunosc adevărul.

Cred că, totdeauna am vrut să fug, să plec dintr-o societate meschină construită pe baze nefirești, pe care am detestat-o totdeauna. Și societatea știa asta și mă trata, mă tratează ca atare.

În ’90 ar fi trebuit să plec, dar am ales să n-o fac – Concluzii?. Am greșit – cred că aș fi schimbat viața mea și a celor dragi – sigur, nu voi ști niciodată ce aș fi reușit.

Călătoriile mele de acum, tardive, sunt tot o fugă. Din păcate, trebuie să mă întorc mereu.