Duplicitate

Spuneam într-o postare anterioară că o parte a imaginii noastre externe negative se datorează politicii politicienilor.

Aici cred că un rol important l-a jucat și îl mai joaca duplicitatea politicii noastre externe. Probabil că, într-un fel, duplicitatea a fost consecința poziției noastre geografice la confluența intereselor a mai mult de o treime a populației lumii. Poate că duplicitatea ne-a ajutat să ne continuăm existenta ca nație și ca stat.

Gândiți-vă la împrejurările celui de-al doilea război mondial – fusese ocupată atât o regiune din vest cât și una din est. A fost o decizie extrem de grea de care parte să luptăm. Și așa am ajuns în statistici cu un loc fruntaș în efortul de război al ambelor tabere. Nu cred că am prea avut de ales.

Însă, mult mai recent, în ’90 președintele de atunci (de trei ori președinte), în momente politice, e adevărat agitate, dar clare ca evoluție, s-a grăbit să semneze un tratat rușinos. Ne-validarea acestuia cred că este singurul punct pozitiv pe care mi-l aduc aminte din activitatea parlamentului. A fost prea „de oaie” (folosesc un simbol recent) chiar și pentru ei, pentru parlament.

Oricum, neîncrederea generată de gestul tătucului ne-a ținut niște ani buni în afara zonei politice care ne interesa. Sunt convins că restul argumentelor – economia, convergența, … – sunt doar pretexte. Am dat anterior exemplul Țărilor baltice.

Duplicitatea o găsim însă și în politica internă – una declarăm, alta facem. Duplicitatea nu este atributul unui stat, ci al oamenilor care-l reprezintă.

V-am declarat că am studiat nițel și alte liste decât pe cea neagră. Duplicitatea nu este pe cea a „păcatelor”. Cineva ar trebui să o propună.