Epitaf COVID

Am mai scris despre românii de dincolo, am descris mai multe situații. Vă mai scriu despre unul. Mi-a fost coleg, nu eram apropiați. Soția este săsoaică și au emigrat în Germania în ’92, la îndemnul lui Ilici, îndemn manifestat printr-o bătaie zdravănă încasată de la mineri. Era mai în vârstă decât mine. Pe la sfârșitul lui 2017, mi-a descoperit blog-ul și a luat legătura cu mine, recunoscându-mă.

Dragă Florin, ți-am citit postările pe nerăsuflate și nu pot decât să te felicit sincer – inclusiv pentru măiestria ta la scris! Ca să-ți mărturisesc sincer, pe mine demult mă bate un gând asemănător, dar acum văd că n-aș putea înfățișa lucruri – foarte probabil similar trăite și percepute – mai bine decât ai făcut-o tu. … sunt sigur că ar interesa pe foarte mulți cu experiențe dacă nu similare măcar apropiate. Eu trăiesc din dec. 1992 în Germania (am și eu o mică „poveste” legată de mineriada din iunie 1990, în urma căreia am luat această hotărâre), dar vin în România destul de des, acolo mă simt totuși „acasă”.

După cum îl știam, cu multă amabilitate. De fapt, se referea la primele mele pagini (Cuprins – primele capitole). Îl cunoștea și pe vărul meu de acolo, tot foarte activ în comunitate. Iată povestea lui într-un rezumat al unui interviu acordat chiar de el Tribunei, selecția fiind făcută de mine pentru a proteja identitatea unor personaje de pe blog-ul meu și punând accent pe perioada din Germania:

Bucureștean get-beget, basarabean cu rădăcini prin regiunea Odessa din Ucraina. Dosar prost, nu primise pașaport de serviciu nici măcar pentru țările socialiste, ceea ce i-a afectat cumva activitatea profesională deși cunoștea bine limba rusă, inclusiv tehnic. Șotia lui a intrat în jurnalism după ’90. Are doi copii născuți în jurul anului ’90. A trăit toți anii de lipsuri și greutăți cu frigul, întunericul, ș.a.m.d., plus supravegherea „organelor”, urmărind cu sufletul la gură „vântul de libertate” care începuse să sufle. Cunoscător de rusă, urmărea presa care se mai găsea (din 1988 se opriseră toate abonamentele la presa sovietică) și televiziunea bulgară care retransmitea Moscova – în timp ce TVR avea doar două ore de emisie pe seară. Se bucura de bucuria vecinilor noștri. În Polonia, Ungaria, Cehoslovacia începea să se destrame comunismul, până și în Bulgaria se acordase libertatea de călătorie.

A aflat despre revolta de la Timișoara de la Europa Liberă și de la câțiva colegi. A participat incepand din 22 decembrie la toate evenimentele din București. Începuse să trăiască parcă un vis euforic. Încă nu-i venea să creadă. „Transformarea dibace a FSN-ului în partid, căruia în primul parlament – CPUN – i se acordau din start jumătate din locuri(!), sentimentul de confiscare a revoltei populare de niște forțe semănând prea bine cu cele ce aveau puterea și până atunci, și iarăși: zvonurile puse perfid în circulație” l-au adus cu picioarele pe pământ. Soția a devenit reporter social la Neuer Weg. A scris prima carte în limba germană, în România despre deportarea sașilor în Uniunea Sovietică, situație în care se aflase chiar familia ei, după decembrie 1989. Părinții soției, supraviețuitori ai deportării, se străduiau să-și recupereze din bunuri. Și-a folosit pașaportul individual pentru niște prezentări în Polonia, Iugoslavia și Italia. A călătorit și prin vest.

A mers în Piața Universității din primele zile împreună cu soția și băiețelul lor. „Toate speranțele aveau însă să se năruiască pentru mine în mod crud, din clipa începerii represiunii sălbatice cu ajutorul hoardelor dezlănțuite ale minerilor aduși de conducerea de atunci – e adevărat, proaspăt și legal instalată la putere la 20 mai 1990. Imaginile din 13 și 14 iunie nu-mi ies nici acum din minte, brutalitatea cu care erau bătuți, târâți pe stradă, oameni nevinovați, îmi creau un tablou pe care nu mi-l puteam imagina ca având loc într-o capitală europeană, în lumea civilizată.„Peste o zi aveam să fiu și eu victima acestei barbarii, la strigătul unui pensionar: „uite, și ăsta a fost în Piață, e de ai lui Rațiu”(!?) și înhățat imediat pe stradă„. După corecție a ajuns la Poliția Capitalei, o nouă corecție, apoi la Școala de Poliție Băneasa înregistrat cu „Nr. 496“, percheziționat și băgat într-o hală cu alte două sute de persoane, unii maltratați groaznic. Dimineața – interogatoriu cu fotografierea din față și profil, amprentarea. Soția i se baricadase în locuință împreună cu copilul după ce, căuitandu-l, fusese bruscată la Poliția Capitalei. „Nu vedeam la acel moment decât imaginea unei țări, a unei societăți în care intelectualii pot fi oricând batjocoriți și umiliți de o masă căzută în barbarie și condusă de demni urmași ai unui comunism de care ne bucurasem prea devreme că am scăpat definitiv.” S-au gândit că „undeva pe lumea asta, sub soare, să găsim un loc unde copiii noștri să crească și să trăiască liberi, fără frică de astfel de manifestări de brutalitate, susținute pe deasupra de niște conducători ce nu se pot dezbăra de apucăturile totalitare„.

Pe scurt, au emigrat legal, soția fiind etnic german, după moartea părinților lui, în ’92. Și-au vândut mașina ca să-și plătească transportul cu cele foarte puține lucruri pe care au avut voie să le ia. Tren – Viena – Germania, Centrul de primire a repatriaților, ploaie, frig, un copil de 4 ani și unul de 8 luni. Din cauza fluxului de emigranți din URSS, nu puteau opta decât pentru land-uri estice. Un periplu prin mai multe centre de primire, locuind prin niște cazărmi, au ajuns pe lângă Dresda, într-o baracă mizeră ce fusese a unor muncitori din Angola. De aici urmau să se întrețină singuri primind și un ajutor limitat în timp. Cursuri de limbă pentru el, încercări de a-și găsi de lucru orice. Greutăți în continuare, diferențe de studii, diverse cursuri, a obținut niște burse, dar a perseverat. S-au mutat la Köln, În final, au izbutit la peste 50 de ani să se angajeze amândoi și viața a intrat pe un făgaș oarecum normal.

Sunt legați în continuare de România sentimental și material (au cetățenie și bunuri), înființează o asociație culturală româno-germană pe care o conduc.

Interviul este din ianuarie 2020. Probabil, la începutul lui mai, au intrat în contact cu fetița de la care au luat COVID. Aseară am primit un telefon. Dumnezeu să-l odihnească în pace. A fost încercarea la care n-a mai făcut față.

Un comentariu la „Epitaf COVID

  1. Pingback: Cuprins | Născut pe lista neagră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s