Hai liberare!

Vă mai aduceți aminte vestita strigare? Se auzea prin gări de două ori pe an. Da, nu erai bărbat fără armată. Oare deveneai femeie tot așa? Că doar, de la o vreme, și fetele făceau armata. Cred că nu vă întrebați ce m-apucă deodată dorul de ceea ce nu mi-a plăcut niciodată.

Recenta propunere (sper să ajungă în parlament) nu spune nimic despre doamne. Mă gândesc, politically correct, că domnii nu vor fi discriminați. Așadar, nu-mi plăcu armata, nici în varianta scurtă de șase luni. Pentru că n-o vroiam, am amânat-o cât am putut. Cum? Cu relații. Am avut foaie de drum la școala de la Ploiești de vreo 5-6 ori, o dată la Bacău.

În final, destul de puriu, fiindcă am avut ocazia, am ales s-o fac la Steaua. Dar, ghinion (oare cine a mai zis asta?). Când să mă ia, ceașcă a pronunțat vestitele cuvinte „Armata să fie armată„. Și, uite-așa, m-am trezit pentru o lună în regimentul din Arad, să învăț ce-i aia armată. Probabil, am fost sigurul care a înțeles profunzimea înțelepciunii cizmarului. În fapt, erau două plutoane de speciali – fie situații mai ciudate, fie oameni cu dosare mai pătate ca al meu (era și loc de mai rău sau fuseseră siliți de împrejurări să spună prea mult) ce nu aveau acces la școlile de ofițeri. Mai era un băiat tot de la Steaua.

Un caz special era al unui stomatolog. Acesta, fiu de preot (păcat grav), nu intrase la facultate și ajunsese să facă armata într-un batalion disciplinar pentru ofițeri. Nu era numit oficial disciplinar, dar acolo ajungeau toți dezaxații. Și, dacă erau chiar și pentru ăia dezaxați, … A făcut acolo cinci luni, timp în care au murit violent doi ofițeri. Apoi a reușit să intre la medicină și a scăpat. Avea o ură adâncă în el. Urma să facă doar o lună.

La Arad era o viață liniștită, aveam un ospăț bine stropit în fiecare seară în pluton cu două mese de pocher, paturile ni le făceau trupeții. Desigur, șefii aveau ospățul lor. Împreună cu doctorul, studiam RSI (regulamentul serviciului interior) și organizam proteste. Documentul era bine detaliat, spunea la ce distanță de perete și pe care dintre ei trebuie așezat termometrul care să arate dimineața o anumită temperatură. Victoria maximă a fost când tot plutonul a refuzat ieșirea la program, dezbrăcându-ne în izmene, deoarece comandantul de pluton (un locotenent proaspăt ieșit din școală) ne calificase pe unii dintre noi răi, mai puțin răi și ceva mai buni. RSI spunea clar, soldații îs doar soldați, nu pot fi clasificați. Am fost și la două trageri. La cea de noapte, mi-am vândut gloanțele.

Ce mai, o lună trece repede. Pe urmă m-am întors la Bucale, la Steaua. Bănuiesc că știți că n-am nici o legătură cu Gigi, dacă aveam aș fi fost plin de lovele. Dacă adaug și șantierele patriei, pe care se muncea vârtos, pardon eroic, aveți o imagine completă a armatei lui ceașcă.

Instituția în care lucram avea și o parte specială. Desigur, așezată în partea de sus a scărilor pentru păstrarea secretului lu’ pește. Nu știu cum se făcea, dar nivelul intelectual scădea pe măsură ce urcai scările. Pot să menționez că am cunoscut și două persoane, militari, care erau bine pregătiți. Nu lucrau la noi.

Mai pot completa tabloul și cu armata de după ’90, fiindcă am lucrat aproape permanent cu ei, atât cu eșalonul superior (ah ce mișto am zis-o), cât și cu talpa bocancului. În primii ani, nu s-a schimbat mare lucru, dar puteam remarca eforturile. Ulterior, lucrurile au evoluat în bine.

Revenind la subiectul de bază, puterea, pe care teoretic ar dori-o AUR, nu mai are nici o legătură cu carnea de tun. Propunerea nu arată decât prostia celui care a debitat-o. Aștept enunțul clar ca să nu discrimineze fetițele de băieței.

Foto: vice.com.