Lupul

Probabil ca mulți dintre dvs. au călătorit în copilărie pe meleagurile lui Colț Alb citindu-l pe Jack London. Prin aceleași visuri v-au purtat și Chemarea străbunilor și alte cărți despre expediții și căutători de aur, prin Yukon, Klondike, Dawson City. Un climat aspru, râuri clocotitoare, păduri nemăsurate, sălbăticiuni ostile uneori.

Îmi plăceau călătoriile, iar Cortina de fier nu mi-a putut împiedica niciodată imaginația. Indiferent de voia lor, cu ochii minții am voiajat îndelung.

După cum v-am mai povestit, am cam bătut lumea din nord până în sud, dar n-am fost niciodată în America de Nord, am evitat Statele Unite. Fiecare om cu refulările lui și eu cu ale mele.

Și-am ocolit-o, am ocolit-o … până ce, în cele din urmă, m-am decis. Trebuie să vă spun că am obținut viza extrem de ușor. M-a surprins plăcut să constat că, un funcționar consular, care nu cred că stă pe aici mai mult de șase luni, înțelege și vorbește binișor limba română. Și nu numai unul, toți cei pe care i-am auzit în consulat.

Sigur că imediat mi-au fugit gândurile la unii care au stat pe la Bruxelles nouă ani și încă nu-și vorbesc corect propria limbă. Vorba ceea – „a plecat … și s-a întors …”, că tot trecurăm prin europarlamentare.

Revenind, consulului care mi-a acordat viza a fost suficient să-i arăt harta Alaskăi cu un traseu figurat. Nu l-a mai interesat dacă am proprietăți prin țară, dacă am bani, nimic. A refuzat hârtiile pe care i le pregătisem. Probabil i-am atins o coardă sensibilă. Instantaneu m-a cuprins regretul că n-am făcut gestul când ar fi trebuit.