Minerii

Probabil, majoritatea bucureștenilor văd în  mineri niște indivizi abrutizați, bețivi, manipulați, așa cum i-au cunoscut în timpul mineriadelor.

Nu are rost să vă mai povestesc ce mizerii au comis atunci minerii sau cei care se dădeau mineri în București – ați văzut pe viu sau în cele câteva filme bune care s-au făcut sau ați citit presa. Îmi aduc aminte campionatul de fotbal din Italia când la meciul României, pe ecranul stadionului au defilat imagini cu brutele din Piața Universității – atunci România a făcut mulți pași înapoi. Eram „pe val”, am ajuns „în glod”, mulțumită cui știm cu toții.

Dar, oare ăștia-s minerii?

Am două alte exemple.

Exact acum 40 ani a fost prima revoltă serioasă anti-ceaușescu (n-am pus majusculă voluntar). Găsiți prin ziare date despre câți au fost închiși, deportați, etc. Lașitatea și-a spus cuvântul și, la venirea „marelui conducător”, au strigat și pro și jos. Esențial este că din acest mediu de brute a venit prima revoltă.

Pentru derutarea proștilor, comuniștii au organizat ulterior o serie de manifestații sub genericul „nu bombei cu neutroni” pe care tocmai o lansaseră americanii.

În aceeași toamnă, era în URSS la o ședință CAER (am mai explicat ce înseamnă – Plăceri) la Kislovodsk. Am fost întrebat, am răspuns previzibil referindu-mă la manifestațiile aranjate. În 1977 erau încă banchete la aceste ședințe și, la fiecare pahar de vodcă, trebuia câte o cuvântare. Inevitabil, a venit și rândul meu, marele șef al unei delegații de două persoane – eu și translatorul. Le-am zis că domeniul nostru de activitate este pentru viață și că sper să fie pace, închinând paharul pentru frumoasele femei care erau prezente (n-am exagerat). Imediat m-am trezit cu unul care mi-a spus „Dea Domnul să fie pace”. Era un machedon cu tatăl din Izmail, poate vă voi povesti despre el altădată.

Al doilea exemplu. Prin 1987 eram cu fiu-meu într-o excursie în Retezat (totdeauna mi-au plăcut plimbările). La întoarcere, în gară la Petroșani, coadă la biletele de tren. Un individ, cu un aer abrutizat, tot cu un copil, încercă să se bage în față. Nu l-am lăsat, i-am făcut atmosferă și chiar l-am bruscat nițel.

În tren, ne trezim în același compartiment. Constat că are o cu totul altă alură și comportament. Chiar și vocabularul – nu era al unui om cu multe școli, dar era o vorbire normală, reverențioasă. Îmi spune că este miner și la ce mină lucrează. Mă întreabă unde lucrez și cât câștig. I-am răspuns și mi-a spus și el că are un salariu de vreo trei ori mai mare ca al meu. Mi-a spus că am un salariu foarte mic, că munca creativă implică un consum nervos și că celulele nervoase nu se mai refac.

Sincer, m-a lăsat cu gura căscată. Nu m-am așteptat. Mi-am dat seama că-l judecasem superficial, că nu era decât un om care se străduia să obțină un loc în tren pentru el și copil, e adevărat, peste ceilalți de la coadă.

Acum ce mai ziceți? Sunt minerii doar niște brute? Cred că adevărul e la mijloc.