Prin ’88 sau ’89, fugisem de la serviciu și m-am așezat la o coadă. Nu mai știu ce se dădea, probabil ceva carne. Nu stăteam la cozi la care nu se știam ce se dă – asta era expresia consacrată, de parcă era moca. Cozile se formau în spatele blocurilor, să nu fie vizibile. Asta era undeva pe lângă Beller. Era iarnă și frig.
Am tremurat aproape o oră, dar existau șanse să apuc ceva – știți, dați mai puțin să s-ajungă la toți. Lumea sporovăia baliverne, nu ascultam și nu vorbeam cu nimeni, de obicei. La un moment dat, se aude o voce de femeie „Nemernicilor”. Nu era o provocare, era autentic, exprimarea unor sentimente. Am urmărit-o să văd dacă o umflă nemernicii. Din cauza frigului, probabil că n-aveam observatori.
Aproape, uitasem cuvântul. În copilărie, îl auzisem des, pronunțat de mătușa care m-a crescut, reacționara.🙂
Întors la serviciu, victorios, adică cu pachetul în portbagaj, am povestit întâmplarea colegilor cu care lucram. Unul dintre subalterni era turnător, urma să aflu peste vreo doi ani.
Cuvântul mi-a lăsat o puternică impresie atunci. Exprima totul. În copilărie nu-l percepusem clar. La coadă, m-a luminat. De fapt, mi-a dat și o stare de bună dispoziție toată ziua.
Mă uit astăzi câți nemernici ne înconjoară. Mă uit și câți idioți, proști îi admiră și îi votează nostalgici după acel trecut mizerabil, odios.
Născut pe lista neagră 