Bancul din vremea lui ceașcă suna am așa: provocatorul întreba „Ce faci?” și mincinosul răspundea „Bine”. În limba română se utilizează mai mult salutul – mai lung, scurt, sau doar gesticulat, mai ales cu persoane necunoscute. Personal, nu mă prăpădesc deloc după conversație, prefer să fiu lăsat în pace cu gândurile mele, niciodată n-am fost foarte comunicativ.
În călătorie însă, trebuia să fac față la o grămadă de How do you do, toată ziua, neîntrerupt. Cameriști, chelneri, tot felul de angajați ai organizatorului, plus excursioniști, majoritatea americani nevorbiți. Tuturor trebuia să le răspunzi voios good, great, fine, totul cu o expresie surâzătoare. Am încercat de câteva ori normal, dar am primit o privire care mă detesta. Oare, nu este cel mai bine să fii doar normal? Doar un steward s-a amuzat, a înțeles exact. Am scris despre americani nevorbiți. Aveau atâta poftă de vorbă, vorbeau la masă, se opreau cu mâncarea în mână, în picioare, ca să vorbească.
Excursioniștii erau, în majoritate, din America de Nord, mai ales din Statele Unite. Niciodată n-a fost o adunătură mai mare de persoane cu dizabilități loco-motorii. De, Doamne ferește, sufereau de obezitate. Însă, obezi sau nu, tineri sau bătrâni, o grămadă aveau tatuaje. Probabil, considerau că astea îi fac mai atractivi.
Am o dilemă – când un călător, dintr-un motiv oarecare, se separă de restul grupului, înseamnă că s-a rătăcit el sau că s-au rătăcit ceilalți de el?
Într-un autocar de excursie, ghidul s-a interesat de pe unde suntem. Încălcând indicațiile mele prețioase, soția a spus tare România. Ei bine, din banca alăturată, un canadian (am aflat ulterior) a ridicat degetul mare în sus 👍. În ciuda lipsei mele de patriotism, am fost mândru.
Am remarcat o negresă vioaie, dar nu foarte tânără, ahtiată după fotografiat (ca și mine). Era cu bărbat-su, tot afro-american. Erau clar, cu o situație materială bună. Avea un aparat foto de aceeasi marcă pe care o folosesc și eu. Doar că, mai nou și cu un obiectiv baban, deschidere frontală peste 12 cm diametru care m-a umplut de invidie (ce sentiment murdar). Ea era foarte înfiptă, bărbatu-său mai bonom. Dom-le, îl plângeam, era pur ai simplu terorizat de nevastă-sa.
Am avut ocazia să-l aud și vorbind pe italo-americanul despre care v-am scris. Exact intonația-accentul-tonul din filmele acelea cu Cosa Nostra. Poate, chiar era.
Mai erau niște perechi un pic ciudate. Ei americani, mari, nu neapărat grași – ele mignone, chiar mici, asiatice, alură de copii fără a fi foarte tinere. Cred că era un sindrom pedofilic reprimat (ah, ce termen am scos!).
Unul dintre rușii despre care v-am mai scris umbla tot timpul cu o tabletă conectată la FB sau la rețeaua lor. Dar, țăranul, tot țăran – era mai tot timpul cu o scobitoare în gură. Vă rog să luați termenul țăran în cel mai peiorativ sens. Am descoperit că tot serviciul gazdelor pentru organizat excursii era cu angajați ruși. Își aduseseră și gagicii. Una, știa și vreo două cuvinte românești. Este o practică, probabil aveau și angajați români sau basarabeni pe undeva, cum am constatat în alte excursii. Însă, angajații luau masa cu musafirii în restaurantul general. Rusoaica ce știa cuvinte românești povestea cu foc unor americani ce grozavă este Rusia și istoria ei, un fel de istoria nebunului, propaganda pe care, desigur, o învățase la școală. Cum nu cred că americanii chiar știu istorie, mai ales a Rusiei, rusoaica făcea propagandă. Greu m-am abținut să nu reacționez. Paralel, se organizau donații pentru ucrainieni – on deck for a cause și compania se lauda cum a folosit vapoare ca hotel pentru refugiați ucrainieni. În avionul de Bucale, chiar în spatele meu (ptiu, drace) erau niște ruși. Viză, chestii? Or fi fost deghizați în brazilieni? Or fi fost doar niște ucrainieni care n-au învățat încă ucraineana?
V-am mai scris despre WC-urile lumii, o fac și acum. Erau tot impecabile. Totuși, compania făcuse economie. Nu mai era furnicuța care ștergea orice urmă, orice picătură rămasă de la scuturatul fiecărui musafir. Era o bucată de mochetă absorbantă sub fiecare pisoar. Presupun că le schimbau des.
Ca o concluzie, cred că jaloanele gustului comun, social sunt destul de elastice și depind de ambient pentru că eu am început să-l înțeleg pe Rembrandt. Sistemul de coordonate sau sistemul de valori?
Născut pe lista neagră 