Salariat

Cum vă spuneam, exploatând portițele sistemului, am ajuns să lucrez într-o instituție unde n-aș fi fost acceptat pe baza dosarului. Nu vă dau mai multe detalii, dar chiar am urmărit scăpările regulamentelor pentru a-mi atinge scopul. Care era avantajul? Puteam practica profesia aleasă în modul cel mai concret posibil, profesie care pentru mine era hobby.

Ce poate fi mai plăcut decât să-ți practici hobby-ul pentru a-ți câștiga salariul? Ești în stare să lucrezi foarte mult, să-ți dedici tot timpul și toată creativitatea. Deci, ai deschise orizonturi largi. Singura opreliște – dictatura. O ocolisem pană atunci, am ocolit-o în continuare. În sinea mea m-am socotit un om liber și mi-am impus să gândesc așa în continuare. Fiindcă numai un cuget liber poate fi creativ.

M-am calificat într-un domeniu de vârf (și astăzi). Din ce învățasem în scoală, numai cunoștințele de bază le putem aplica. Tehnologiile se schimbau anual sau la câțiva ani. Tot timpul apărea ceva nou. Ca să ții pasul trebuia să fii autodidact – permanent. Internet nu exista pe acea vreme, sursa de informare erau manualele și revistele de specialitate de „dincolo”, în special din America (fac eforturi să recapăt șansa unei vize). Bibliotecile nu erau la curent, nu aveau abonamente. Soluția era să scrii „americanilor”, studiind diferite materiale pentru a cunoaște ce să le ceri.

Mi-am cumpărat o mașină de scris (am plătit pe ea 150% din salariul meu de atunci) și am început să scriu scrisori. Toate după-amiezele mele erau ocupate cu scrisul scrisorilor și cititul documentațiilor primite. Scriam 4-7 scrisori pe zi pe care le trimiteam par-avion, pe puținii mei bani; eram subvenționat și de săraca mama, tata dăduse colțul săracul de când eram în anul II.

Mai întâi, câteva luni, am trimis scrisorile scriindu-mi numele și instituția la care lucram la expeditor, utilizând adresa instituției. După un timp, constatând lipsuri din corespondențele pe care le primeam, am folosit același expeditor, dar am închiriat o căsuță poștală (pe banii mei). A fost un act de curaj, provocând sistemul. Spre lauda sistemului, deși sunt convins de monitorizarea întregii corespondențe, acesta nu s-a manifestat niciodată. Oricum, niciodată n-am scris scrisori cu vreun caracter personal.

În sfârșit, am devenit unul din cei mai bine documentați din instituția angajatoare, poate cel mai documentat.

Prețul a fost o muncă de documentare tenace, dar tenacitatea m-a caracterizat totdeauna. Numai dactilografia însemna 30 minute pentru o scrisoare. Sigur că aveam ceva șabloane, dar trebuia să știu ce anume solicit. În plus, mă așteptam a fi convocat oricând de „organe” pentru a fi luat la întrebări. N-am fost chemat niciodată. Fiindcă sunt bolnav de scenarită (e o boală căpătată în clasele primare când mi-au luat premiul), aveam în cap un scenariu al răspunsurilor penibile pe care ar fi trebuit să le dau dacă eram convocat, scenariu pe care-l îmbunătățeam permanent în mintea mea bolnavă cu trecerea anilor.

Fac o paranteză: Corespondența în instituție era distribuită de bibliotecă al cărei titular era  soția nepotului Mareșalului Ion Antonescu, care, sigur, purta acest ilustru nume. Probabil că dosarele se miros între ele așa că această doamnă s-a purtat extrem de amabil cu mine. A emigrat (oficial) după câțiva ani de la angajarea mea. Sigur că ar fi avut multe de povestit dacă ar fi putut. Dar cum au ajuns soții Antonescu angajați acolo nu este singurul mister sau scăpare a sistemului. A mai avut și altele despre care voi povesti altă dată.

Revenind, cu toată sabia lui Damocles atârnând deasupra mea, recunosc deschis că mi-am cam făcut de cap acolo. Uneori chiar m-am amuzat de situațiile create. Aproape tot timpul cât am lucrat acolo am dezvoltat doar subiectele care îmi plăceau, de cele mai multe ori propuse chiar de mine.

Este adevărat că, ani de zile am lucrat la teme mai mari la care eu eram cu salariul normal iar ceilalți, pe aceeași temă, primeau „spor de secret” – nu era secretul lui pește, dar eram nițel frustrat. Nu puteam face scandal pentru că … Totuși, ca să clarific tot, trei ani pană în ’89 am căpătat și eu „spor”.