Presupun ca toți cunoașteți legenda ciobănașului care păcălea satul strigând săriți, lupul. Până la urmă, a venit lupul și n-a mai sărit nimeni. Cam așa am pățit eu, doar că lupul despre care scriu eu vine doar odată, prima și ultima dată.
Fiindcă n-are cine-mi scrie ferparul și fiindcă orice blog serios merită o încheiere, mi l-am scris singur. Am făcut-o de mult și am programat publicarea paginii, amânând-o periodic. Adică, dacă nu mai am activitate pe blog, se postează automat. De ce să las cititorii cu semne de întrebare, mai bine îi lămuresc direct. Numai că, prins cu altele, am făcut greșeala fatală – am uitat să amân publicarea.
Toți ne dorim cititori, dar n-am izbutit să deslușesc mecanismele prin care unele postări sunt citite exploziv, altele mult mai greu, altele n-au priză. Din păcate, chiar această pagină, scăpată din neatenție, a avut o audiență mare înainte de a o bloca. Se poate interpreta oricum, așa era pe vremea comuniștilor, așa e și acum – totul se poate interpreta. Dar, n-am s-o fac. Pe de altă parte, cititorii mei care primesc postările pe mail, o au și n-am cum s-o mai șterg – e ca porumbelul care a zburat.
Nu doar asta a fost problema. Chiar și așa, de scurtă durată, pagina mea a supărat. Iată că nu numai ce scriu sau chiar nu scriu alții se poate interpreta, dar și ce scriu sau nu scriu eu. Pisicuța mea, care mi-e alături la bine și la greu, căreia îi citesc prima dată paginile și îi ascult sugestiile, singura mea pisică de știe să citească, s-a arătat vexată. Păi cum să n-o pomenesc și pe ea, măcar la sfârșit.
Știu că e prea târziu, că porumbelul a zburat, că spovedania la niște necunoscuți este ca la popă, totuși, încerc a o ostoi. La urma urmelor, decât s-o mai supăr odată, las blogul fără sfârșit, scot pagina aceea de la publicare. Totuși este o pagină bine scrisă, închegată și o idee unică.
Dar, cu accidentul ăsta, s-a dus tot chichirezul.
Născut pe lista neagră 