Școala cu dosar pătat

Pentru început trebuie să vă povestesc ceva mai hazliu, nelegat de petele din dosar.

Fusesem pregătit de ai mei dar, în prima zi de grădiniță am refuzat să merg. Eram conștient că trec într-o altă etapă a vieții și refuzam s-o fac. Tata m-a dus atârnat de un brat, târâș până la grădiniță. Asta a fost – nemilos și inexorabil este timpul. Atunci l-am simțit prima oară.

În școala primară și liceu efectele dosarului n-au fost cine știe ce. Doar că nu eram niciodată șef la ceva. Sigur că am spus și eu ca și ceilalți copii cu înfocare, poezii cu „steluța cea de sus”.

În plus, la sfârșitul claselor primare, învățătoarea l-a chemat pe tata și i-a spus să mă pregătească fiindcă nu voi lua premiu. Eram coleg cu doi copii de activiști (de partid) și un copil de securist. Aceștia trebuiau să ia premiile. Asta a fost, nu m-am dus la serbare și vă las să vă imaginați ce a fost în mintea mea.

În perioada dinainte de 1964-65 accesul la facultate era condiționat de dosar. În ce mă privește, aveam deschisă calea spre șoferie (îl citez pe săracul tata).

Dar, am avut noroc – ziua de Florii în care m-am născut a făcut să termin liceul după perioada critică și să intru la facultate doar prin examen. Un prieten mai în vârstă, fiu de preot (un păcat major), a așteptat patru ani ca să dea examen.

Prin facultate am făcut ciocul mic, nu puteam fi membru de partid și nu mă duceam la nici un fel de ședințe. Ba chiar, aș spune că am exagerat bine cu absenteismul. M-am strecurat prin lacunele legale și am profitat de indulgența decanului și secretarei șef, cu bună știință și am ajuns să fiu repartizat într-un loc în care dosarul nu mi-ar fi permis.

Fiindcă suntem la capitolul școlarizare, trebuie să vă spun că la un moment dat am dorit să-mi dau doctoratul. Deși cochetasem permanent cu facultatea întreținând o bună relație cu profesorii, prestând activitate didactică pentru mai nimic, admiterea la doctorat nu s-a bazat pe CV-ul profesional ci pe … dosar. Deci am fost respins. Cum asemenea probleme mi se întâmplaseră și în școala primară, n-a fost chiar o tragedie pentru mine. Povestea s-a repetat peste doi ani când (aveam experiență acum) am pus la referințe doi colegi mai speciali – unul era securist, unul activist de frunte. Spre cinstea lui, cel din urmă chiar a sunat  și le-a pus în vedere să mă lase în pace. Așa am păcălit sistemul.

Mărturisesc că, în decursul timpului am mai întâmpinat diverse probleme pricinuite de unii pe care nu-i cunoșteam dar mă cunoșteau ei pe mine. Însă au fost mai mulți cei care m-au ajutat să-mi rezolv probleme fiindcă îmi cunoșteau familia și le sunt recunoscător.

Drumul în carieră mi l-am bătut însă numai prin muncă și cu capul meu.