Spaime

O familie proscrisă într-un regim coercitiv are tot timpul spaime. Uneori se confirmă, alte ori rămân doar spaime.

Bunicul matern era un ardelean chibzuit. Nu știu cum, dar a intuit din timp grozăvia care venise. În consecință, și-a dat imediat pământul „colectivei”. De fapt, aveam să constat mult mai târziu că, majoritatea pământului era pe numele mamei încă de când aceasta era copil. Cu toate acestea, periodic, îl mai duceau la miliție deși era bătrân și bolnav. Uneori îl agresau, alte ori nu. Mereu îmi voi aduce aminte disperarea mamei când suna telefonul seara – iar l-au luat pe bunicul. Bunicul a avut satisfacția de a afla de moartea lui Stalin, apoi s-a stins și el fie-i țarâna ușoară (bunicului).

Când nu mă născusem încă, ai mei au fost evacuați din apartamentul în care locuiau, blocul fiind rechiziționat de ruși (armata roșie ocupantă). Ai mei au fost primiți „la comun” de niște rude ale bunicii a căror familie se redusese, o parte dintre ei fiind trimiși la Canal. Oricum, când au scăpat (da, au scăpat vii), au avut domiciliu forțat în cealaltă parte a țării. În locul lor s-a mutat un milițian care-și bătea periodic nevasta. Tata era extrem de stresat când, seara, asculta pe unde scurte posturi subversive – Vocea Americii și Europa Liberă – fiindcă se putea auzi în camera milițianului. Recunosc că nu ne-a turnat niciodată.

Îmi mai aduc aminte cum ai mei și mătușa care m-a crescut se zbăteau să-i obțină acesteia o pensie de urmaș; unchiul, soțul mătușii fusese ani buni magistrat și avocat la Balcic. N-au reușit niciodată deși, la un moment dat, ministru al justiției ajunsese unul din ucenicii unchiului.

Se pare că, deși destul de liniștit, tata a călcat puțin în străchini și nu a ajutat pe cine trebuia să obțină o diplomă nemeritată; era cam intransigent. Spun cam deoarece mai avea și momente de slăbiciune. Era prin 1960. S-a făcut imediat o ședință de înfierare a lui taică-meu și și-a pierdut slujba. A fost o perioadă apăsătoare rău, deși ai mei au încercat să-mi ascundă ce se întâmplase. Eram patru persoane, eu am fost bolnav de plămâni în aceeași perioadă și rămăsesem cu un singur salariu. Tata se înscrisese la o școală de șoferi profesioniști ca să-și întrețină familia. A durat vreo șase luni până l-au reprimit la serviciu; nu a mai avut niciodată o funcție. Reîncadrarea s-a făcut printr-o intervenție a unuia mare față de care tata avusese o mică slăbiciune. A fost bine că și-a amintit măcar.

În ce mă privește, la 10 ani, am simțit puternic impactul. Pe vremea aceea nu se inventase încă în România „consilierea psihologică a elevilor” așa că am rămas marcat de puterea sistemului dictatorial asupra individului. Cred că mi-a fost modificat caracterul, nu știu dacă în bine sau în rău. Am devenit pe de o parte mai puternic, dar și mai precaut în societate, lipsit complet de încredere.