SPECIALIȘTII

V-am tot povestit despre mine – cum am dus-o în vremea ailaltă, cum m-am descurcat, cum am dus-o în vremurile astea. Aproape toate paginile sunt sub meniul Amintiri de pătat. Am pomenit pe alocuri pe cei câțiva prieteni, i-am mai pomenit laudativ pe primii doi șefi pe care i-am avut – Dumnezeu să-i odihnească și am scris de rău despre ăilalți care valorau mai puțin decât femeia care făcea curat, v-am povestit despre SPECIALIȘTI (Addendum la cenușă sau imortalitate) și chiar despre cei doi secretari de partid care în acea vreme implementau politica partidului unic (Didactice, Convingerea). Și v-am povestit că, deși instituția avea un scop creativ, inovativ, era loc pentru tot felul de oameni, nu neapărat foarte pregătiți, fiecare putând a face ceva util dacă vroia să muncească.

Cred că, poate involuntar, am lăsat oleacă de mister – cine erau SPECIALIȘTII lăudați de mine? Erau puțini, 1-2 în fiecare departament, dar erau departamente fără niciunul. Oricum, prisoseau degetele de la două mâini, deși instituția a avut și peste o mie de angajați în vremurile cele mai bune. Li s-au adus niscai laude? Deja ați aflat – nu e-n firea românului.

Am să vă povestesc despre doi pe care mi-i amintesc acum.

Unul (mi-a fost coleg de scoală) era extrem de atent și cunoscător al detaliilor intime ale tehnicilor cu care lucram. Nu prea a fost preocupat de activitățile de CV. Totuși, prin ’92 și-a luat bocceluța în spate și a traversat oceanul cu cățel și purcel. Deși ajunsese la o vârstă cam matură, este una din poveștile de succes pe care le cunosc. A trebuit să-și schimbe cumva profilul profesional. Face o singură greșeală, vine prea des în România.

Al doilea, mai în vârstă decât mine, mi-a fost coleg în același departament. Ca și mine, avea dosar prost și, din punct de vedere al ierarhiilor administrative, îi era blocată orice ascensiune. Publica în reviste de specialitate de afară. I-am apreciat totdeauna munca, ingeniozitatea și perseverența. Își dorea să devină șeful departamentului și, de altfel, merita. La un moment dat, îi cam venise rândul, nu mai aveam șef. Ciudat cum sunt, m-am gândit că, dacă ajunge șef, să pun bazele unei viitoare conlucrări serioase, drept care l-am provocat (nu prea era greu) și ne-am certat zdravăn. Dar, n-a fost să fie. După ’90 n-a plecat, a rămas aici și s-a bătut cu morile de vânt. Este în continuare foarte activ. La un moment dat, când eram în cumpănă, m-a ajutat (Se făcea că …) cu multă empatie.

Regret că, în această clipă, nu-mi aduc aminte de alții. Dar, trebuie c-au mai fost, v-am spus că erau până în zece. Sunt sigur că veți lua din librării ISTORIA ȘTIINȚEI X DIN ROMÂNIA și îi veți afla (Cenușă este totul – nemurirea II).