Mă întorc la momentul intrării în apele Amazonului, mâloase, la cam 100 km în largul Atlanticului care izbutește să înlăture uriașa cantitate de mâl. Din cauza oceanului, Amazonul nu are o deltă propriu-zisă, ci o combinație estuare-deltă. Sunt patru brațe principale, patru estuare care varsă în Atlantic 230.000 m3/s (debit mediu, multianual), adică mai mult de 35 de Dunări.
Cursul inferior al fluviului este pe o câmpie plată, astfel încât, mareele pot pătrunde adânc pe cele patru brate principale în amonte. Este fenomenul Pororoca, La fluxuri mari, presiunea apelor Atlanticului o depășește pe cea generată de debitul uriaș al fluviului care începe să curgă invers. Se generează un val mare, peste 4 m, care urcă în amonte peste 900 km – Marele zgomot periculos. Probabilitatea fenomenului este maximă în februarie-martie, dacă voi avea norocul de a-l vedea, vă voi povesti.
Așadar, Amazon posedă cel mai larg bazin fluvial, are cel mai mare debit și, după unii, ar fi și cel mei lung fluviu. Există niște argumente. Deocamdată, oficial rămâne Nilul.
Cursul inferior sfârșește la Manaus, peste 1.500 km de la ocean. Prima parte este delta care nu este clar dacă a fost generată prin depunere de aluviuni sau de conformația geologică a acestui colț de continent. Apoi urmează o uriașă împletitură de brațe, canale, insule, ostroave, lacuri împreună cu alte râuri colectate de Amazon. Pe mari porțiuni, această uriașă încrengătură de ape depășește 60 km în lățime. Repet mereu atributul uriaș, dar este singurul care se potrivește acestei imensități de ape.
Continuând comparația, Dunărea este o miniatură a ceea ce văd aici. Pe Dunăre vezi malurile, ostroavele. Aici, mai greu. Vreau să spun că delta Dunării rămâne o bijuterie, altfel decât aici. Una din cuceririle socialiste ale înțelepciunii adânci a partidului și a deștepților conducători, a fost asanarea lacurilor și bălților din bazinul fluvial pentru câștigul a câțiva ani de recolte mari (știți, hei rup, …, în lupta dusă de brigader). Acum se rușinează să-și asume eșecul și consecințele grave. Plus că, știu pe unul, chiar pe mai mulți, care și-ar fi dorit să se împroprietărească cu niște ostroave (termen slav). Mai știu că nici ăștia, cu pretenții de hoți, nu prea sunt siguri pe unde le-a căzut buricul. Este expresia folosită de săraca soacră-mea, foarte potrivită.
În rest, aceeași liniște a apelor care-mi place la nebunie. Acum mă deranjează chiar și muzica (bună, chiar și pe gustul meu) în surdină de pe terasă. Aș prefera liniște completă, dar nu se poate, sunt prea mulți oameni. Avea dreptate cine-mi spunea că eu ar trebui să trăiesc în pădure, de altfel, nu am contrazis-o. Ape întinse, vegetație multă, junglă, căldură multă, uneori cu o umiditate de o tai cu cuțitul. Vreme instabilă, acuși trage o ploaie și iar soare. Ecuator.
Ghizii spun că n-ar fi sezon, că mai prin iunie-iulie. După părerea mea, este perioada cu soarele cel mai sus, mai secetoasă. Între tropice, soarele se ridică destul de vertical și apune la fel, așa că, dacă vrei o poză cu un răsărit sau apus, trebuie să te cam grăbești, ai puțin timp să dibui momentul optim.
N-am prea văzut păsări, inclusiv acvatice, doar niște egrete, atât de fine încât ți-e frică să nu se spargă dacă le pozezi. La noi par mult mai multe, însă este doar o impresie înșelătoare datorată imensității apelor și junglei înconjurătoare. Bazinul Amazonului este extrem de bogat în specii de tot felul și prea bogat în oameni.
Am asistat la prezentare de fructe tropicale, foarte multe, cu degustare din fiecare – gusturi, mirosuri, mirodenii. Deși ghidul a mâncat pe săturatelea, n-am profitat de ocazie, am fost ascultător față de indicațiile scrise – scripta manent. Însă, am redus cu un dolar ciubucul ghidului – avea hrana asigurată. Exact ca în bancul acela cu femeile, pe care n-am voie să vi-l scriu.
Am asistat și la o prezentare a prelucrării manioc-ului (mandioca), plantă destul de otrăvitoare, nu știu dacă te strică la burtă, dar te poate lăsa paralizat sau te poate face hrană pentru piranha, fiindcă are compuși cianoizi. Totuși, se folosește cam totul din planta perenă, nu doar tuberculii. Produsele finale sunt tapioca și, în special, făina. Brazilia este un mare exportator de făină de manioc, fără a fi cel mai cel. Îndepărtarea otrăvii se face prin eliminarea sucului, spălare, uscare în cuptor. Doar otrava cuvintelor mele este indestructibilă.🙃
Fiindcă sunt la punctul privind specii, la Boca da Valeria am văzut prima dată delfinii roz care sunt chiar așa. Tot acolo am văzut, aduse de vânt pe punte, un gen de coropișnițe. Se tot scrie – Brazilia, Amazon – malarie, febră galbenă și multe alte bâzdâganii de la țânțari. Sigur că am dat crezare. Știți bâzâitul acela ca un șuierat subțire. Ei bine, până la Manaus, n-am întâlnit niciunul. Și când mă gândesc la terasa mea dominată de o uriașă colonie, prin grija primarelui care nu este, cum îi zice un confrate.
Trebuie să vă mai spun că malurile cursului principal sunt destul de populate, orașe mari și zgârie norii, pasiunea nefirească a politicienilor locali – mai alegeți-mă odată că vă mai fac unul, să vă vedeți ce frumos o să fie. Prefer delta noastră din acest punct de vedere – iată că am ajuns admirator al mizeriei, doar că, zgârie-norii nu implică bunăstare, nu constituie o condiție sine qua non. Norvegia, Finlanda, NZ sunt în topul țărilor fericite și fără zgârie nori. Naziștii ruși și-au făcut, exprimă doar spiritul de imitație și invidia pentru bunăstarea ălorlalți. Pentru ei, doar mizerie și război.
Orașul Santarem, pe malul drept este destul de mare, cu zgârie norii obligatorii. Mai sunt ceva localități în zonă. Între acestea, Alter do Chão. Partea pe care am vizitat-o vrea să fie un fel de stațiune. După părerea mea, încercarea nu este de succes. De fapt, Santarem este într-un golf-lac mare, la vărsarea Rio Tapajós și Rio Arapiuns în Amazon. Aluviunile Amazonului au creat un fel de dig natural pe niște zeci de kilometri care delimitează „golful„. Tot grupul de localități este așezat pe un teren mai înalt, maxim 30 m. Aici vine o ramură a șoselei despre care v-am mai scris (Manaus, Venezuela) și se poate ajunge direct de la Belém. Din nou o delimitare între apa mâloasă a Amazonului și cea mai curată a afluentului important.
Vă mai povestesc o fază. Trecerea, din nou, spre sud, a Ecuatorului, s-a făcut pe la 3-4 dimineața. Foarte probabil, voi rămâne nebotezat, câtă frustrare. Mai am doar o șansă, a treia trecere a Ecuatorului. În sfârșit, cred că depășisem delta. Aici totul este destul de silențios, nu auzi motoare sau chestii d-astea. Cu o excepție – propulsia laterală folosită doar la acostări – asta se aude destul de tare. Și, pe la 6 dimineața, începe să duruie. Nu era vorba de vreo acostare. N-am ieșit pe punte, însă nu putea fi decât împotmolire. După vreo jumătate de oră de manevre, am scăpat. Nu știu ce s-a menționat în jurnalul de bord, dar bănuiesc că se înregistrează permanent coordonatele.
În seara asta a fost un fel de petrecere cu tematica portocaliu. Toți îmbrăcați cu portocaliu. Știți că sunt băsist. O clipă m-am gândit – acum e de mine, să folosesc ocazia. Apoi, am realizat că nu mi-a mai rămas niciun tricou portocaliu. Am ratat și șansa asta!
Născut pe lista neagră 