Toleranță vs. multiculturalism / corectitudine politică

O familie de evrei care vorbea în casă idish și româna cu accentul specific decide ca fiul lor să vorbească foarte corect limba română. În consecință, aleg un cioban și își duc copilul la stână ca să deprindă limba neaoșă românească fără nici un accent. După un an – termenul stabilit, se aude o bătaie în ușă. „Cine este?”, răspunde ciobanul „Ciubanu cu cupilu„.

Cred că acesta este adevărul despre români – nu e vorba de toleranță, este doar adaptabilitate, maleabilitate, nu prea suntem niște caractere puternice. Deși probabil în majoritatea dintre noi există ceva ADN daco-roman (de pe unde or fi fost romanii aceia?), multele popoare migratoare, invadatorii turci, tătari, maghiari, muscali, poloni, … au determinat flexibilitatea caracterului nostru din reflexul de supraviețuire.

M-am născut într-un oraș cu multe naționalități – români, greci, turci, tătari, armeni, evrei, lipoveni, cu diferite religii – ortodocși de mai multe rituri, musulmani, iudei, catolici. Am avut colegi și prieteni cam dintre toți. Cele mai bune icre le-am mâncat de Paști în casa unui lipovean de stil vechi. În cumpene, ortodocșii se rugau marțea la Sf. Anton în biserica catolică, puteai vedea uneori catolici închinându-se la icoane într-o biserică ortodoxă, musulmanii aveau petrecerile lor, nu-mi aduc aminte de cineva care nu ciocnea ouă la Paști. Orașul nu era atât de cosmopolit ca în descrierile lui Panait Istrati dar, în afara a tot felul de biserici, exista, de exemplu, o scoală bună în limba turcă/tătară desființată după mulți ani din lipsa elevilor.

Ceea ce vreau să arăt este că exista o deplină armonie a majorității cu diversele minorități. Nimeni nu-și afișa vreo superioritate, nimeni nu-și clama vreo calitate deosebită, nimeni nu dorea drepturi suplimentare. Toți ne loveam de aceleași greutăți ale vieții zilnice asupriți de lichele din toate categoriile, așa cum vedeți și acum. Trăiam toți într-un oraș românesc din România, înțelegându-ne cu toții în aceeași limbă.

Peste ani, la un eveniment trist, în apartamentul din București al prietenei mamei (Copilăria printre REACȚIONARI) eram la o masă plină de armeni (soțul doamnei a fost armean – Dumnezeu să-i odihnească). Un armean cu grade mari (v-am spus că lichele-s peste tot) povestea cum a fost el la Las Vegas. La un moment dat, mă întreabă dacă-s armean. I-am răspuns că nu, dar că am avut prieteni armeni și, la insistentele lui, îi spun un nume. A, spune, păi ăsta-i băiatul soră-mi care m-a plimbat în Vegas – ce mică-i lumea.

În instituția în care am lucrat, v-am povestit (Defecte de sistem) că erau mulți evrei. Primul meu șef, l-am mai pomenit – un om ales, ne spunea tuturor de Paști „Hristos a înviat” fără ca cineva să se supere sau să se considere ofensat.

Prin ’90 trimiteam și primeam cu regularitate felicitări explicite de Paști / Crăciun de la partenerii externi, pe majoritatea nu-i cunoșteam personal. Spre 2000 am început să primesc „Season greetings”; răspunsurile mele au fost totdeauna cele clasice, consacrate.

Sunt de părere că orice avantaj sau ceea ce este perceput ca avantaj, orice discriminare pozitivă (locuri rezervate în școli) creat unei minorități de orice fel va genera un sentiment de frustrare majorității și, în final, ură. De asemenea sunt împotriva oricărei discriminări a minorităților. Problemele pot pleca de la majoritatea care acordă avantaje, dar și de la minoritatea care le cere sau le exploatează abuziv. Este un echilibru sensibil, ușor de stricat. Toleranța și bunul simț trebuie să se manifeste în ambele direcții, majoritarii nu trebuie să impună nimic fiindcă sunt majoritari, minoritarii nu trebuie să impună fiindcă sunt minoritari.

Cultura unei țări nu trebuie să fie deranjată de cultura unor minorități, nici culturile acestora nu trebuie impuse majorității, indiferent de vechimea minorității. După mine, multiculturalismul și corectitudinea politică sunt doar bullshit.

Până la urmă, cine are mai multă dreptate? Take, Ianke sau Cadîr?