În ultimii ani, cam pe toate mediile se tot vorbește despre trădări, ură, dezbinare, învrăjbire cu referire la populația României. De cele mai multe ori, afirmațiile sunt făcute de simpatizanți sau personaje de stânga (acei oameni bogați care cerșesc voturile săracilor). Asta aș vrea să clarific într-o oarecare măsură – ce e cu vrajba asta. Am mai atins odată ușor subiectul (Ați împărțit România în două).
După părerea mea, împărțitul României în două a început odată cu sosirea tancurilor sovietice care au răsturnat ierarhiile normale ale unei societăți. Măsura valorii unui individ nu a mai fost pregătirea sa, capacitatea sa profesională, integritatea, ci loialitatea față de noul regim. Cei loiali noului regim au fost, în general, scursurile societății care așteptau să li se dea ceva. Și așa am ajuns la vestitul se dă – carne, case, butelii, cartofi.
Dar, de unde să se dea? De la alții, care aveau, de la îmbuibați cum comenta odată cineva pe WP. Și atunci, au luat tot. Au luat fabrici și uzine, au luat pământurile, au luat chiar și viețile. ATUNCI populația s-a împărțit în două. Fruntașii satelor au devenit chiaburi, țăranii mai puțin înstăriți au pierdut tot pământul. Cine s-a opus, sau s-a considerat că se opune, sau a fost pârât că se opune, sau nici n-a știut că se opune, a plătit cu ani grei de lagăr, temniță sau cu viața. Am dat exemplul țăranilor, dar la fel a fost și la orașe – s-au confiscat avuțiile, casele, oamenii au rămas pe drumuri.
Epurarea societății nu s-a limitat la țărani, muncitori, orășeni, burjui, moșieri. Să nu uităm „Moarte intelectualilor” (Incredibil), lozincă reînviată și în ultimii ani. Pentru comuniști era pătura intelectualilor.
Bun, au luat, au luat, dar ce s-a întâmplat cu cele luate? Eficiența administrării bunurilor confiscate – pământ, fabrici și uzine, se poate vedea în nivelul nostru de trai comparativ cu orice țară vestică. Din când în când, mai vedem pe unu la tribunal solicitând restituirea unor tablouri valoroase de parcă ar fi fost de pe pereții cizmăriei lui tac-su, fără ca instanța să insiste asupra provenienței acestora. Am făcut paranteza pentru a sublinia obârșia hoției.
Nostalgicii afirmă eronat că atunci toți aveau de lucru. În realitate, toți erau obligați să fie salariați, dar 60-70% erau doar niște șomeri, statul comunist având avantajul controlului întregii populații.
Așa a apărut falia societății românești, atunci s-a împărțit România în două – provocatori și mincinoși – provocatorii întrebau „Ce faci?” și mincinoșii răspundeau „Bine„. Cine erau sau sunt provocatorii? – zdrențele roșii (Delatori).
Un moment al adevărului și al împăcării ar fi putut fi în ’90 dacă justitia și-ar fi făcut treaba, dar n-a fost să fie. Sigur că jegurilor roșii le-ar conveni o împăcare cu păstrarea funcțiilor, privilegiilor, tablourilor și absența răspunderilor. Pentru ceilalți, cei mulți, ar fi ca o epidemie generalizată a sindromului Stockholm.
Tocmai aici este clenciul – jumătatea mult mai mare a populației este apăsată de sentimentul injustiției.
Foto economica.net și prietenul meu Nice.
Pingback: Cuprins | Născut pe lista neagră