Așteptarea

Presupun că ați văzut cu toții minutul de așteptare al piticului cu sosirea finală a uriașului. Ce-au însemnat grimasele piticului, plimbatul limbii prin gură, umflatul obrazului, privirea ezitantă, ronțăitul a ceea ce-i mai rămăsese prin măsele, legănatul de pe un picior pe altul, bucuria când a văzut în sfârșit uriașul venind fără grabă și jovial? M-am amuzat – umilință totală.

Dar ce-a însemnat pentru uriaș, ce semnificație a avut? La asemenea întâlniri, nimic nu este întâmplător, nici mesele foarte lungi, nici așteptările, nimic. Pantalonii piticului atârnau goi, probabil avea tocurile maxime posibile. Dar, degeaba – uriașul este prea mare.

Deși în NATO, uriașul cu cea de-a doua armată a alianței, nu are multe în comun. Are mai multe cu piticul fiindcă amândoi râvnesc la imperii pe viață  și au pohte nemăsurate. Unul vrea înapoi sovietele, celălalt otomanii. Unul vrea să stăpânească ceea ce doar el numește spiritul rus (poate o fi fost spirtul care s-a transformat în spirit la traducere), celălalt se visează sultan al lumii turcești, stăpân al pan-turcismului. Problema este că cele două lumi se întrepătrund serios – nu pot exista simultan. Uriașul care se crede sultan și piticul care se crede țar se gândesc și mai departe, căci un imperiu trebuie să fia cât mai mare, dar aspirațiile le sunt limitate deocamdată la expiratele soviete și pan-turcism.

Apoi, uriașul a putut vedea la lucru armata piticului. Nu cred că masacrele l-au supărat, dar a furnizat el însuși scule care au determinat comportamentul lamentabil al armatei piticului. Umilința piticului ar putea însemna și „doar fumuri de tine, fără buton, ești nimeni„.

Până la urmă, de ce partea inteligentă a fiecărei arme a piticului este la mila dușmanului?

Lasă un comentariu