V-am mai povestit despre gazde. Sunt la fel de amabile, săritoare, plictisitor de amabile, prietenoase. Asta înseamnă că, în decursul anilor, profesorii nu s-au schimbat. Fiindcă, dincolo de orice selecție a caracterelor, trebuie o școală. Nu prea există șefi, în accepția românească a termenului. Cei doi șefi de sală ai restaurantului principal, sunt supraveghetori atenți, dar pun osul la treabă, debarasează, ajută clienții, fac orice este necesar. Poartă cu fiecare o conversație amabilă, călduroasă, apropiată. Ne știu pe nume și ne știu preferințele. Pentru mine, insuficient dus la biserică, conversația este obositoare, dar asta e.
A apărut un super-supervizor, cu trese. Și el pune mâna ca toți ceilalți. La un moment dat, o cucoană și-a scăpat bolul, probabil prea plin cu înghețată. Super-super s-a nimerit aproape, într-o clipă s-a pus în genunchi și a șters mizeria, tot numai zâmbet. La noi, cel mult ar fi chemat un subaltern ca să arate că e șef. Aici, pur și simplu, nu există expresia „nu e treaba mea„.
Totuși, nu pot să nu constat o scădere a nivelului ștachetei calității de-a lungul anilor. Sunt sigur că nu este vorba de plictisul de prea bine. Este o îndepărtare de perfecțiune. Dar se trage de sus, peștele de la cap …
Am văzut căpitanul în restaurantul general, pe directorul gazdelor (cum zic ăștia de la noi, Horeca), șef mare, îl văd tot timpul printre clienți împărțind amabilități și supraveghind. Își ia singur mâncarea, fiind servit la fel cu ceilalți.
În ce privește oaspeții, sunt la fel de eterogeni ca totdeauna, normal. Lipsește doar grupul masiv de japonezi – cine poate ști de ce, poate COVID și restricțiile din Asia. În rest, majoritari sunt americani, apoi ceva canadieni. Poate, or fi și australieni.
Cel mai tânăr are doar vreun an și jumătate, o scumpete. Sunt câțiva tineri, puțini. Ăl mai puriu musafir, cine știe câți nouăzeci și Ilici are.
BTW, nea Nelule, să ne trăiești bre. Să știi că eu te înțeleg că nu vrei să dai colțul. Mata ești obișnuit cu justiția, c-așa e pe la Oltenița lu’ mata. Tot îi aștepți pe puturoșii ăștia să-și facă treaba, le dai o șansă, dar degeaba. La urma urmei, mata și kaghebeul decideți ce e bine și ce nu, cum e cu istoria și care este cea adevărată. Păi, nu vezi și pe nemernicul ăla de nebun? El chiar crede că o scrie. Eu înțeleg și care sunt proiectele la care lucrezi. Ce te tot cheamă trepădușii ăia la parchet, că doar ești tat-al lor. Mata hotărăști ce faci. Ce vor ăia, cine-s ăia, cu ce drept? Da, nici mata nu prea știi pe unde-ți căzu buricul. Da’, care-i probabilitatea de a se naște unul cu adevărat nemernic? Foarte mică, dom-le. Uite, chiar și rușii, prietenii lu’ mata, cât s-au chinuit până să-l zămislească pe nebun. Io încă sper să-ți văd privirea vexată când se va pronunța, fie și-o instanță inferioară, înainte de a te apuca apoplexia și de a rămâne strâmb. Dar, să știi că este lașitatea matale să nu-i bagi direct în mă-sa pe ăia de te deranjează, bre. Te las acu’ Nelu. Nu te supăra, dar nu ești subiectul paginii, eu decid care e.
Revenind, tot felul de grade de handicap – tot felul de bastoane, cârje, căruțuri. Cel mai impresionant, un tânăr, probabil scleroză în plăci sau asemănător, cu părinții (Hawking). Foarte mulți grași și grase, expresia bunăstării capitaliste, avea dreptate ceașcă să ne înfometeze, înțelept lucru, și-a dat viața pentru sănătatea noastră. Fără el, ăștia nu-și pot duce posterioarele decât în scaun cu rotile.
În sfârșit, tot felul de troglodiți. Ciudați rău. V-am mai povestit că aici mă simt normal printre ei, anormalii😀. Însă, pe ansamblu, sunt destul de civilizați, amabilitățile care mă plictisesc, atenție săritoare. Asta nu înseamnă că nu există mitocani.
La masă, absolut peste tot, sunt, pe mese, șervete pentru șters la bot, imaculate. Și la WC ai la dispoziție un prosopel mic pentru a te șterge pe mâini după ce te-ai spălat. Toate din bumbac 100%. Ei, la o masă apropiată era unul care-și ștergea mucii de zor cu șervetul, ba își băga și degetul adânc, cu ștergarul în nară ca s-o curețe mai bine. Altădată, la masa alăturată s-au așezat unii cu probleme locomotorii. Precis, italo-americani, după meclă. El a început să tușească zdravăn, fără a se deranja să ia șervetul. S-a mai calmat, femeia a plecat și i-a adus un pahar cu apă cu gheață. A început și mai dihai, am lăsat mâncarea și am plecat.
Sunt și trei ruși, cel puțin. Doi bărbați și o femeie. Cel cu femeia este o stârpitură, destul de tânăr, bun de război, cu un cap mai mic decât ea care nu este înaltă. Niciunul nu îndeplinește standardul de lume rusă, definit de nebun. Ar trebui trimiși la săpun, să le crească bunăstarea ălorlalți. Sunt și câțiva unguri. Am stat la masă cu doi, ea foarte autoritară: John …! Ca americanii nevorbiți, ne-a supus interogatoriului. Am aflat că știe unde-i România, că a fost în Transilvania. Apoi, mărturisi că sunt unguri din Slovacia. Chiar așa a spus – întâi unguri. Probabil, m-a mirosit ce marfă sunt, ne-a evitat în continuare.
Am mai întâlnit și personaje politice românești, reînviate. De exemplu, avem un Everac, aceeași țăcălie albă aceeași chelie, aceiași ochi mici răutăcioși. Nu vă pot spune dacă are și același ADN de lepră politrucă precum favoritul lui ceașcă și al lui Ilici.
Am mai remarcat o pereche hetero, trecuți de vârsta a doua, păr alb, slăbănogi rău amândoi, se îmbracă la fel amândoi sau au doar câte un rând de haine negre. Oricine poate mânca oricât și orice din restaurantul general. Cei doi, iau mâncare pe rând și de multe ori și din raioane diferite. Nu înțeleg de ce. Își pot pune oricât de mult într-o farfurie. Masa lor nu se termină niciodată. Își întind cu grijă șervetele pe masă, ca o față de masă. De ce și de cine se ascund? De ce le e rușine că mănâncă? Doar ei știu.
În seara aceea, mi-a atras atenția o femeie care mi s-a părut relativ tânără – știți, proverbul cu noaptea. Aproape se ruga – take me, take me. Ulterior, am fost împreună în excursii, este cu mult mai bătrână decât estimasem. O cheamă Lucy, bărbat-su, înalt cu ceva burtă, și mai în vârstă, este cel mai tare din toboșarii amatori. Sunt sigur că știa să bată tobele dinainte. Concluzia este că Lucy are un fix cu toboșarii, doar că, după o vreme, toboșarii expiră.
Oare, ce sau cine nu expiră?
Născut pe lista neagră 