Despre dictatură

Se știe că avem mulți nostalgici. Unii sunt falși nostalgici, n-au trăit acele vremi, nu știu cum a fost. Alții, sub problemele vieții cotidiene, au uitat greutățile vieții de atunci. Unii sunt sinceri, alții fățarnici.

Zilele trecute, un apropiat exasperat, mi-a spus că poate ar fi o soluție dictatura. Asta m-a determinat să scriu această pagină spre aducerea aminte a unora și spre știința celor care n-au avut neșansa să cunoască dictatura.

Dictatura comunistă a venit la noi pe tancurile sovietice „eliberatoare” – oare de cine ne-or fi eliberat. Atunci a început „ciuma roșie” de care nu putem scăpa. E clar că nu o dictatură este soluția pentru ciumă. În teoria marxistă (ideologie totalitară) era denumită dictatura proletariatului. Asupra cui? Asupra tuturor. Cine era „proletariatul”? Păi, niște neica nimeni care nu puteau parveni pe căile normale, prin merite proprii, reale.

Ce a însemnat dictatura? Structura, ierarhia generală a societății a fost răsturnată. Impostorii cu merite închipuite au ajuns să domine peste tot. Iată că urmările se văd peste tot și azi – refacerea ierarhiilor pe bază de merit este un proces lent, prea lent. Eu susțin că există totuși această schimbare. Vechile structuri se opun clar și normal. Am depășit fără succes momentul de acum 29 ani în care s-ar fi putut face o mișcare hotărâtă în forță. Acum e prea târziu. Nu o dictatură, ci o nouă revoluție este soluția rapidă.

Dar, cum s-a epurat societatea? Am explicat deja mecanismul Dosarului – care a fost pârghia principală, care selecționa cadrele de nădejde. Care erau cadrele de nădejde? Lichelele, leprele, impostorii societății. Dar ce s-a întâmplat cu cei care nu erau nădejdea ciumei roșii? Li s-a confiscat tot, unora li s-a confiscat și viața. Ce s-au mai bucurat ăia cu „capra”! Cei mai îndărătnici sau cei care au părut mai îndărătnici noilor stăpânitori, au înfundat lagărele, coloniile de reeducare, canalul, pușcăriile ani de zile, fără procese reale, mulți n-au mai ieșit. Vi se pare că astăzi justiția nu funcționează? Să fi văzut atunci. Toți neica nimeni ajungeau să judece – asesorii populari erau glasul muncitorilor în justiție. Vi se par imaginație poveștile lugubre cu schingiuiri până la moarte? Din păcate, nu sunt povești. Tot din păcate, în 29 ani nu s-a făcut dreptate în acest sens, ba chiar le-am plătit cu toții pensii babane.

Cum s-a văzut, o dictatură este asociată unei ideologii totalitare. Prin diferite metode de forță, coerciție, presiune, supune masele care trebuie s-o susțină. Încet, din dictatura unui grup, ajunge dictatura unui ins.

V-am scris deja despre bunicul (Spaime) și vă iert de epopeea lungă și dureroasă a colectivizării îmbrăcată în lozinci care mai de care.

Cum a dus-o poporul muncitor? Prost. Salarii mici și uniforme (spre mulțumirea celor cu capra). Lipsuri de toate felurile – mâncare, îmbrăcăminte. Pentru o sticlă cu lapte, în anii ’50, tata trebuia să fie în piață la 5 dimineața. De pe la mijlocul anilor ’60 până la mijlocul anilor ’70 a fost o perioadă mai îndestulată d.p.d.v. alimentar. Apoi, iar nu s-a mai găsit mâncare, iar cozi că „s-ar da ceva”, iar cartele, iar rații. Vă mai aduceți aminte ghearele de găină și copitele de porc obținute cu greu? Nu râdeți, erau cozi uriașe la hârtie higienică.

Filme, Tv, spectacole, cărți, reviste, ziare – totul era cenzurat, trebuiau să fie „pe linie” (a partidului). În ultimii 10 ani, Tv era limitat la două posturi, vreo 3-4 ore pe zi monopolizate de ceașcă și lăudătorii lui. Norocoșii de prin vest și sud mai „furau” de la vecini.

Se dădeau case – e vorba de cutiile de chibrituri pe care le cunoașteți. Era o mare luptă pentru ele. Trebuia să fii pilos. Ulterior s-a dat liber la locuințele proprietate personală dar, după același tipar. În funcție de membrii familiei aveai dreptul să ai un număr de camere mici toate. Încă de la începutul ciumei roșii, când se confiscaseră locuințele, acestea au fost re-repartizate „la comun”.

S-a mers pe încălzirea centralizată obligatorie ca mijloc de control. După ’75, frigul domnea iarna și acasă și la serviciu, apa caldă cu picătura. Oamenii stăteau înfofoliți tot timpul, copiii se îmbolnăveau des. În aceeași perioadă, și energia electrică era raționalizată. Îți luau lumina când te așteptai cel mai puțin. Concomitent s-a raționalizat și benzina. La benzinării erau cozi de câțiva kilometri unde oamenii stăteau în frig și își împingeau mașinile răbdători. Se circula alternativ – numere pare și impare – duminicile.

Raționalizarea a cuprins și nașterile. Avorturile au fost interzise cu consecința distrugerii vieților a zeci poate sute de mii de femei, copii, familii. Nimeni nu le știe numărul. Mania sistematizării (în fapt, dorința controlului) a cuprins și satele – demolări, distrugeri, …

La un moment dat li se pusese pata pe opere de artă. Au dat o lege a patrimoniului și era periculos să ai în casă așa ceva. Acum, asist la procese prin care diverși pui de nomenclaturiști își recapătă tablourile. Nu înțeleg, valoarea unei opere de artă constă și în istoria ei, succesiunea de proprietari, etc. De unde le aveau? Erau cumva atârnate la tac-su-n cizmărie? Cum, cu ce bani și în ce circumstanțe au fost achiziționate ar fi trebuit să se întrebe instanța. Dar, n-a făcut-o.

Dictatura înseamnă absența oricărei libertăți, incluzând libertatea cuvântului. Dacă-ți scăpa porumbelul, riscai foarte mult, uneori, tot. Totuși bancurile politice erau în vogă. Spre exemplu, se schimbase numele circului de stat – se redenumise „circul de stat și de partid”. Vi se pare actual?

Libertatea de circulație era absentă. Ca să te duci la Ruse, îți trebuiau pașaport și viza autorităților române.

Dar ceilalți, falsele vârfuri ale societății, lichelele, fruntașii ciumei roșii, cum au dus-o? Relativ la restul populației, au dus-o ca și acum – bine. Ocupaseră, dar nu „la comun”, case naționalizate în care se lăfăiau, inclusiv cu mobilierul original al casei. Aveau magazine speciale de unde-și cumpărau de-ale gurii, la preturi mici. Specula și traficul de influință erau la mare modă. V-am spus deja cu pasiunea artei (și asta persistă). Atunci când eu nu primeam viză de Bulgaria, erau unii care se plimbau în America, ba chiar pe bani publici. Și pasiunea plimbărilor gratis s-a păstrat cu sfințenie.

În încheiere, vă ofer niște sfaturi moca:

• Orice dictatură, indiferent de prezumptive, potențiale efecte secundare pozitive, este un dezastru, oricum ar orna-o politrucii și ideologia.

• Dacă se apropie, fugi din calea ei cât ai timp, cât poți de repede, fără să te uiți înapoi. Vei lua viața de la capăt, dar asta se va întâmpla oricum, fiindcă dictatura îți va lua totul, poate chiar viața.

Tot ce v-am povestit, am trăit nu numai eu și familia mea.

Lui Al