’89 – lucrurile merg înainte

Menționez de la început că nu aveam aparat de radio și oricum pentru a asculta pe unde scurte un post ca Europa Liberă sau Vocea Americii iți cam trebuia răbdare pe care nu o aveam. Cred că la vremea aceea nu mai erau totuși bruiate. În sfârșit, eram complet neinformat asupra evoluțiilor din țările comuniste.

În vara lui ’89 am făcut o vizită unui prieten. Îl bănuiam de relații cu secu, dar ne legau multe și nu cred că a făcut vreodată o notă informativă privindu-mă. Spre surpriza mea, mă întrebă oarecum brusc, dacă eu cred că o să cadă Ceaușescu. Nu mi se părea posibil.

Cam pe 18 decembrie, un subaltern ne întreabă pe mine și pe alt subaltern: „Băi, ce ziceți voi de Timișoara?” Foarte sincer i-am spus că nu știu nimic. Ulterior s-a dovedit că cel care a pus întrebarea era informator. Cu aproximativ un an înainte, mă chemase directorul cel mare și tare să mă întrebe dacă să-i dea casă. Mi s-a părut puțin ciudat fiindcă nu era uzual să fie întrebat șeful direct. Directorul a insistat repetând întrebarea de mai multe ori ca să fie sigur de acordul meu. Cred că a vrut să-mi transmită că am o năpârcă în colectiv, dar n-am înțeles.

Pe 20 decembrie spre seară eram la serviciu, aveam ceva de terminat. Eram singur în birou. La un moment dat, intră unul pe care-l cunoșteam – era mare pe la partid. În acea seară, era ofițer de serviciu. Așa se numea persoana care avea grijă de instituție în afara programului (nu avea nicio legătură cu gradul militar).  Îmi spune: „Domnule, mergeți acasă.” Îi răspund ostil că am treabă. Insistă cu un limbaj neobișnuit: „Vă rog eu, mergeți acasă în seara asta, vă rog să mă ascultați, urmăriți știrile.” Am rămas blocat, îmi vorbea cu un ton sincer, uman. M-a convins și l-am ascultat. A doua zi se știe ce s-a întâmplat.

La manifestația de a doua zi a fost delegat subalternul de care v-am povestit anterior. Eram toți bulversați de ceea ce văzusem la Tv și nu a vrut să povestească nimic.

Cuprins de euforie, ca multi alții, am făcut multe greșeli în perioada aceea. Puteam să fiu împuscat ca un prost.

În 1990, colegul cu pricina, a făcut propagandă anti-monarhică, anti-țărănistă. Prin martie i-am spus că nu mai vreau să lucrez cu el și că nu-l voi mai ponta. A ajuns spre sfârșitul anului șeful departamentului. Recunosc că, în ce mă privește, n-a deschis pliscul.

În februarie 1990, m-am întâlnit cu prietenul pe care-l bănuiam a fi informator. Mi-a confirmat situația și mi-a declarat că, a testat telefonul de contact al securistului cu care lucra și i-a răspuns aceeași voce.

În aprilie ’90 am fost, ultima oară cred, la Leningrad (sau St. Petersburg?). Am fost fiindcă aveam o lucrare împreună cu unii de acolo. Exact în seara ajungerii acolo, am văzut la hotel, pe Tv, scena cu spânzurarea lui Lenin din P-ța Scânteii (Presei Libere – când au dat jos statuia) – rușii erau consternați. Rușii ne-au întors vizita după Duminica Orbului și cred că așa s-a terminat colaborarea. I-am dus într-o plimbare la Vidraru. La restaurantul de mai sus de baraj aveam programată masa de prânz. În aceeași sală era o petrecere mare. Le-am spus că unul de la cealaltă petrecere nu poate fi decât securist. Fiindcă s-au mirat, le-am argumentat „Nu vedeți? Are o stampilă pe frunte.” Chelnerul ne-a spus că era petrecerea de câștigare a alegerilor de către FSN, confirmând supoziția mea.

În seara când m-am întors din Rusia (încă URSS), sună telefonul (fix). Locuiam într-un apartament cumpărat de la niște terți (cred că deja muriseră), neînscris la fisc pe numele meu (nu aveam domiciliul acolo), iar telefonul era pe numele unei foste chiriașe a fostului proprietar care plecase (nu știu cum) din țară și murise între timp. Ridic receptorul, era vărul meu din Germania (una din petele dosarului – suna din România). Când l-am întâlnit mi-a spus că luase legătura cu un fost coleg care lucra la telefoane și așa mă găsise.

Concluzia este tonifiantă: totul a fost în regulă, trăiam în România. Tot înainte!