Cu grătaru-n cimitir

Mărturisesc că am fost cam absent, n-am urmărit foarte atent evoluțiile politice din ultimele zile. Poate m-au împiedicat problemele pe care, indirect, tot situația politică mi le pune în față, poate m-am plictisit, nu știu.

Cert e că am fost surprins de ipostaza de amfitrioană, în capul mesei, a Veoricăi. Unde? În sala tronului. Am fost șocat – o blasfemie ordinară. Și, prima imagine care mi-a venit în minte a fost o paranghelie țigănească în cimitir.

Diferența este că parangheliile astea se fac fiindcă așa e firea lor. Ei fac paranghelii oriunde – în special în stradă. Până la urmă, la cimitir ne afectează doar pentru felul nostru pios de a respecta morții, respectul pentru ascendenți. Când fac parangheliile în stradă, ne deranjează prin gălăgia și dezordinea creată. Este cel mai clar exemplu de „tulburare a liniștii publice” cum zic organele pe care nu le-am prea văzut intervenind clar, decisiv, hotărât vreodată în asemenea situații. Nu știu, probabil că eroii principali urmăresc oleacă vexarea celorlalți fiindcă „așa vrea mușchii lor”.

Dar, ce-a mânat-o pe Veorica, pe celelalte prințese Dragnea, pe tractoriștii Dragnea și pe ceilalți organizatori? Nicăieri în lumea asta nu se fac paranghelii în „sala tronului”. Probabil că or mai fi făcut chefuri acolo comuniștii, dar era clară semnificația pentru ei – sfidarea. Dar ăștia?

Păi, cred că pur și simplu au vrut să intre în istorie, toți impostorii vor asta, au impresia că le conferă nemurirea. Puteau alege sala de dedesubt, sufrageria palatului regal. Dar au ales sala tronului. Cred că a fost o acțiune de înnobilare, de albăstrire a sângelui Veoricăi, prințeselor Dragnea, tractoriștilor Dragnea – prima înnobilare prin mici.

Impostorii ăștia întinează tot ce ating. Ei au izbutit să întineze și sala tronului acolo unde au fost, au trăit, au luat decizii, au vorbit personaje importante, ilustre, făuritoare ale României Mari pe care nu le numesc acum pentru ca nu cumva numele lor să fie asociate actualelor „prințese” cu care n-au și nu vor avea nici o legătură.

Precum ăia din cimitir, și ăștia ne arată, încă odată, că „fac ce vrea mușchii lor”. Până când?