Război cu statul român

Nu mă refer la micile mizerii cotidiene gen te trezești cu conturile blocate sau chiar ți-au luat bani fără motiv sau ești buzunărit pe stradă și cei care ar trebui să te protejeze te iau tare în încercarea de a te determina s-o lași baltă. Mă refer la lucruri mult mai serioase ca lipsa de respect pentru individ, politică de stat.

Îmi veți spune – „da’ ce nu știai”. Ba știam, dar nu mă pot obișnui cu asta, deși am acest sentiment de când m-am născut. Asta este adevărata dimensiune a rahatului în care suntem cu toții, care este un sistem și se numește stat și nimeni n-ar trebui să se obișnuiască și să accepte. M-am decis să vă împărtășesc și vouă (părerea mea, nu rahatul).

V-am mai scris despre domnul M. (Proprietatea și hoția în România), dar reiau. Bunicul acestuia a deținut o clădire comercială care i-a fost confiscată de comuniști în baza unui decret nepublicat vreodată în Buletinul Oficial și fără vreun act formal. Fiindcă fiscul continua să-i ceară bani bunicului pentru clădire, mama domnului M. a obținut cu greu un act de la întreprinderea de stat care deținea clădirea confiscată. Acesta a fost singurul document privind confiscarea.

Au trecut anii și, după ’90, mama domnului M. a cerut restituirea proprietății. I s-a respins solicitarea. Între timp, s-a prăpădit. D-l M. a reluat ostilitățile pe Legea 10/2001. Cererea acestuia, transmisă prin executor judecătoresc (adică pe bani pe care nu-i returnează nimeni) a fost pasată de la primărie la proprietarul clădirii (întreprinderea privatizată parțial mebo), de la acesta la APAPS (ulterior AVAS, ulterior AAAS).

Dar să vedem ce este cu această autoritate care teoretic gestionează proprietățile statului. A mai avut o denumire anterior – FPS. Probabil, socotind că nu s-a ascuns suficient de bine sub diverse denumiri, a găsit o cale mai bună de a se sustrage – falimentul. Este calea pe care o practică cei mai mulți escroci comerciali. Dar asta nu este o simplă prăvălie, este o autoritate a statului, parte a Guvernului României (cu câtă mândrie pronunță Veorica aceste cuvinte). În urma scandalului Vântu – FNI, în loc să intre în faliment (sau să plătescă) CEC-ul și să fie trași la răspundere inclusiv financiar profitorii, a intrat în faliment AVAS (așa se ascundea atunci).

Revin la subiectul principal. După patru ani, în lipsa oricărei reacții a autorităților, domnul M. trimite o nouă notificare (tot prin executor judecătoresc), direct la AVAS. După încă aproape un an, primește un răspuns (o decizie – autoritățile astea sunt ca niște judecătorii), desigur, de respingere a solicitării ca tardivă. Domnul M. îi dă în judecată arătând că a făcut cererea în termen, în 2001, dar nu i-au răspuns.

Domnul M. câștigă la Tribunal, la Curtea de Apel și la Înalta Curte după încă mai mult de un an și cu prețul a mai mult de patru salarii anuale minime pe economie. Oare de ce AVAS a negat evidențele și l-a purtat prin trei instanțe, silindu-l la mari cheltuieli? Pentru că, așa cum am arătat mai sus, fiind în faliment cu o coadă lungă-lungă de creditori, AVAS nu poate fi practic executat pentru recuperarea cheltuielilor de judecată. Sigur, te poate duce gândul că falimentul este o mare mânărie.

Bun, credeați că s-a rezolvat? Nu. AVAS/AAAS începe să-i ceară tot felul de documente. Ba chiar, îi cere și același document de trei ori. Deși legea împuternicește funcționarii să autentifice copiile ca fiind conforme originalelor, AVAS solicită numai copii legalizate. Alte cheltuieli, altă alergătură. Unele documente nu pot fi legalizate pe cale notarială. Altă bătaie de cap.

Omul le-a făcut pe toate și a răbdat, a înghițit toată această bătaie de joc. A urmat o nouă pauză de vreo trei ani în care AAAS nu a mai dat nici un semn de viață. Probabil, funcționarii cu adevărat bine plătiți să nu facă nimic au așteptat să se plictisească M., să se lipsească. Și aproape reușiseră. Totuși, într-o zvâcnire neașteptată, M. le mai trimite o notificare, a treia. Reacția – îi solicită din nou niște acte care erau deja în dosar. M. trimite o scrisoare plină de revoltă și le pune din nou la dispoziție întregul dosar. Spre mirarea lui, primește de la AAAS decizia favorabilă, dar nu cea dorită.

Cauza? Contrar prevederilor legale, AAAS își vânduse între timp cota de participare la societatea respectivă, deci nu mai putea restitui, decizia fiind despăgubire. M. a fost cuprins de sentimentul de zădărnicie de Don Quijote. S-a uitat pe tabelele cu baremurile notariale și a înțeles că despăgubirea oferită este minoră, cu banii respectivi și-ar putea lua un sfert de mașină ieftină, necum o garsonieră. Asta în condițiile în care clădirea a fost exploatată comercial continuu din 1954 încoace, inclusiv în ultimii 30 ani și, posibil, înstrăinată din nou ilegal.

Recapitulez. Pentru clădirea respectivă, au fost batjocorite de către statul român prin intermediul leprelor pe care le numește funcționarii săi, trei generații – bunici, părinti, nepoți.

Domnul M. este într-o mare dilemă. Fie se mulțumește cu praful de pe tobă, fie îi dă din nou în judecată, adică un nou proces, al cărui sfârșit nu este previzibil (ar putea să-l piardă și să fie bun de plată), care ar putea dura peste 10 ani cu costurile aferente, cu șanse mari de a nu-i apuca sfârșitul, dând ocazia statului român prin zdrențele sale cele roșii să umilească și strănepoții care n-au fost convinși încă să se ducă în largul zărilor.

Vă ofer și un postscript:

La AAAS, M. a surprins conversații purtate de funcționarii extrem de bine plătiți dar plictisiți, conversații pline de admirație pentru Donșoara Irinuca. Ei, cu cine credeți că vor vota aceste zdrențe sau pe cine au votat totdeauna?