Despre teroare

Nu, nu vreau să vă povestesc despre „teroriști” și alte snoave d-astea. Fiind ianuarie, mi-au căzut sub ochi o grămadă de scrieri ale unor nostalgici sau ale unor proști. Surprinzător, unii habar n-au despre ce vorbesc, nu au vârsta necesară, sunt probabil debusolați și induși în eroare. Sigur că, o parte din postaci sunt rău intenționați și chiar câștigă o pâine, ignorând consecințele. Cine poate admira o dictatură? Cineva fără orizont, fără resurse, dispus în subconștientul lui la compromisuri îngrozitoare în schimbul unei situații nemeritate, obținute fără muncă și fără drept.

Trebuie să știți că orice fel de Dictatură (despre care v-am scris) este asociată terorii. Prin teroare, profitorii dictaturii își ating scopul. Cumva firesc, nimeni nu se supune de bună voie, nimeni nu-și abandonează viața de bună voie. Supunerea unor mase se face prin teroare. Teroarea omoară nesupușii, îi învață pe unii să facă pactul cu diavolul, chiar îi răsplătește pe alții.

După naționalizare, după „stabilizare”, cei care avuseseră ceva au rămas fără nimic. A urmat „colectivizarea” în urma căreia țăranii – talpa muncitoare a țării, au rămas fără pământ, obiectul muncii. Cred că un blestem urmărește substantivele cu …zare. Dictatura nu s-a ocupat numai de bunuri, s-a ocupat și de spirit – trebuia să scoată omul nou. Dumnezeu a fost scos din ecuație, ca și tot ce însemna spiritualitate – arta și cultura, unele cărți au fost interzise. Dictatura impunea, dicta gusturile, ce e bun și ce nu. Tot ce reprezenta valoare materială sau spirituală a fost interzis. Aurul era prohibit, devenise o rușine periculoasă să spui că tu sau ai tăi avuseseră pământ.

Ce s-a întâmplat cu oamenii rămași fără bunuri, fără pământ, fără case, fără tot ce aveau, chiar și fără spirit – cu milioane de oameni? Aceștia au demonstrat cât de mare este puterea de adaptare umană. O cifră necunoscută – zeci poate sute de mii – au fost omorâți direct sau indirect, cifra exactă nu poate fi aflată. Unii au fost pur și simplu împușcați precum sătenii din Vadu Roșca ce nu se lăsau colectivizați, păcat capital, pedepsit cu mâna lui chiar de viitorul „iubit conducător” – probabil prima faptă vitejească de arme a marelui patriot. Alții au murit în chinuri prin pușcării, în lagăre, la canal. Unii, care au scăpat cu sănătatea distrusă, s-au prăpădit la scurt timp.

Cei scăpați din acest filtru s-au apucat de diverse activități. Erau fie oameni pregătiți, fie fără o pregătire specială, dar și-au găsit ceva de lucru, s-au angajat, au supraviețuit. Unii mai dosiseră câte ceva care le-a folosit. Unii au făcut unele compromisuri – mai mici sau mai mari. Unii s-au vândut diavolului. Prin anii ’50, mereu se auzea că i-au luat pe cutare, de obicei în mijlocul nopții sau în zori. Legalitatea nu mai exista. Percheziții, arestări, schingiuiri, execuții, fără motive reale. Doar pe baza unei anonime cum că e dușman al poporului. Cine era poporul? Ei, stâlpii dictaturii. Funcționau așa zisele tribunale populare. A urmat un mare exod a populației rurale către oraș.

După 1960 lucrurile s-au mai așezat, în zece ani oamenii își făcuseră rosturi noi. Asta nu înseamnă că n-au mai fost victime – ing. Gh. Ursu a fost omorât în 1985 pentru vina de a fi scris niște rânduri contra dictaturii (nepublicate). Sistemul dorea să controleze tot. A început construcția de blocuri cu apartamente înghesuite, sistematizarea satelor. S-a dat decretul de interzicere a avorturilor cu consecinte devastatoare – femei moarte sau nenorocite, familii distruse, copii abandonați.

După o perioadă ceva mai prosperă 1965-1975, s-a trecut la achitarea datoriilor externe. Cine produsese datoriile? Exact impostorii care au decis achitarea. Cine le-a plătit? Populația, cu excepția celor care le cauzaseră, ei având „regim special”. Alimentarele stăteau cu rafturile complet goale. Erau cozi la „adidași” (copite de porc) sau la ghiare de găini. Cartele, lipsa pâinii, uleiului, zaharului, alimentelor de bază, foamete. Puteai fi închis dacă te prindeau cu o pâine în plus. Curentul electric se întrerupea perioade lungi, tv-ul lui ceașcă dura trei ore numai de propagandă.

Bun, dar de ce nu plecau oamenii? Fiindcă nu puteau. Granițele erau bine securizate, dacă erai prins, în cel mai fericit caz făceai pușcărie, dar puteai să-ți pierzi viața.

Nu v-am povestit nimic din auzite sau din citite. Este totul trăit de mine și de oameni pe care i-am cunoscut. Cam asta a însemnat teroarea care susținea dictatura proletariatului în România. O listă super-scurtă a proletarilor v-am oferit deja în Trăiască 7 Noiembrie – toți, mari români, mari patrioți. Dictaturile care s-au perindat prin Europa, indiferent de aparenta motivare politică, cu diferite nuanțe, au practicat același genocid împotriva propriei populații. În Germania s-a adăugat holocaustul.

Și acum, vă rog, spuneți-mi ce fel de patriot este acela care-și tine poporul în mizerie și suferință?

Această prezentare necesită JavaScript.