După mine, proprietatea este un element esențial în evoluția unei societăți, este motorul bunăstării. Omul știe că poate beneficia, prospera de pe urma acumulărilor sale și, în consecință, muncește pentru că are motivație, are de ce. Munca lui, prin realizările sale, prin activitatea prestată, prin alte locuri de muncă create, prin impozitele plătite aduce prosperitate și altora, nu neapărat din preajma sa.
Să ne lămurim, ceea ce afirm n-are nici o legătură cu lozincile comuniste și naziste. De aceea, m-am bucurat de introducerea în Constituție a prevederii privind garantarea proprietății.
Dar, ca pe la noi, totul e simulat. Vă voi relata două cazuri concrete.
Bunicul Domnului M. poseda o clădire mică, dar a rămas fără ea în urma unui decret comunist din ’52, rămas nepublicat în Buletinul Oficial, ba chiar în urma unui abuz, fiindcă decretul invocat nu se referea la situația bunicului. Confiscarea s-a făcut fără acte, documente justificative, pur și simplu, i-au luat-o dom-le.
Bunicul Domnului M. a apucat să audă de moartea lui Stalin și apoi s-a stins și el. Urmașii au rămas în posesia unor documente care confirmau legal confiscarea. Vine ’89 și moștenitorii exploatatorului se bucură de aparenta schimbare și așteaptă șase ani. Cererea pe legea 112/95 respinsă. Mai așteaptă cinci ani. Cererea pe legea 10/2001 respinsă după alți ani. Se judecă cu statul (FPS, APAPS, AVAS sau AAAS sau sub ce denumire se mai ascund funcționarii ăia) și câștigă inclusiv la Înalta Curte. Nu mai primește nici un răspuns și este în pericol de a-și pierde dreptul. Între timp, clădirea a fost exploatată de stat și de particulari și vândută ilegal de două ori.
Bunicul Doamnei A., avocat de renume, are două apartamente la Sinaia, în față la Palace care le ia în proprietate după confiscare. Doamna A. se judecă vreo 10 ani și obține apartamentele. Rămâne cu unul, celalalt a constituit prețul procesului. Doamna A. locuiește într-o splendidă vilă în buricul capitalei. ’90 a prins-o tot acolo, chiriaș al statului în casa bunicului. Desigur, în aceeasi vilă mai erau băgați doi chiriași „la comun”, unul fiind mare profesor la Băneasa. În ciuda cererii de retrocedare, chiriașii își cumpără locuințele. După experiența de la Sinaia, Doamna A. nu mai are răbdarea și energia de a lupta pentru recuperarea clădirii, se lipsește, rămâne „la comun”.
Trebuie să mai subliniez că, în dreptul strâmb românesc, nu e suficient să faci o cerere documentată, o notificare, să ai o hotărâre definitivă, să te adresezi executorului. Trebuie să stăruiești permanent, altfel decazi din dreptul de posesie a creanței. Nu mi se pare normal, nu știu cum este în dreptul altor țări.
Adică legislația îi încurajează pe cei ce tergiversează și te poartă pe drumuri. Funcționari ostili găsești peste tot – „ce … mai vrea și ăsta?”. Și așa, dreptul se împletește cu capra cu scopul precis de a te face să renunți, să te lipsești de ceea ce-ți aparține și îți este garantat de Constituție.
Pe de altă parte, citești prin media cum cutare s-a împroprietărit cu o insulă, cu niște fabrici, cu niște păduri fără nici un bunic. Cum nu mai știe pe unde să-și dosească banii, prin Brazilia, pe la Tamara, pe la copii, pe la părinți, veri sau alte nemureturi. Parcă am fi pe Tărâmul Făgăduinței.
Oare? Eu cred că e doar un sat fără câini.
Născut pe lista neagră 