Epitaf pentru doi scelerați

Mi-aș fi dorit sa pot scrie un epitaf pentru toți scelerații din România, chiar din lume. Din păcate, asta nu e posibil, Psihopați se nasc tot timpul, este statistic. Degeaba aș propune un referendum împotriva sceleraților, procentul lor nu se poate supune votului.

Problema noastră, a românilor, este poziția pe care aceștia o au în societate. Poate că lucrurile sunt similare și la alte nații, dar ne interesează, mai ales, ceea ce se petrece la noi – cămașa e mai aproape.

Atunci când aceștia sunt utilizați în structurile coercitive, de forță și, de ce nu, chiar în structurile de conducere, decidente, ale unei societăți, lucrurile devin grave, chiar fatale pentru unii. Însăși întrebuințarea lor conștientă de mai marii ciumei roșii este condamnabilă.

Așa stau lucrurile pe la noi de vreo 70 ani. Scursuri ale societății, al căror loc era cel mult în ospicii, au fost și încă mai sunt folosite în structurile statului român. Prezența lor este confirmată în lăcașurile de exterminare ale României comuniste, dar și în vârful statului. Să nu-l uităm pe ceașcă și pistolul lui la Vadu Rosu, fapte de arme care l-au propulsat în vârful statului.

Aș umple multe pagini cu scelerații acelor vremuri care decideau sorta altor oameni. De altfel, procesul continuă și azi – i-am văzut pe 10 august, plătiți bine din banii noștri, comițând mari fapte de arme. Mă întreb câți sunt ca Mitralieră, cei care chiar ne decid soarta prin legile pe care le nasc din puțul gândirii lor.

De 70 ani, sistemul îi utilizează în poziții în care aceștia își satisfac pornirile nefirești servindu-l.

Dar, în sfârșit, putem consemna prezentarea în fața Judecătorului Suprem a singurilor (după știința mea) doi condamnați lumește pentru mârșăvia lor – Ficior și Vișinescu. Cum au plecat aceștia dincolo? Precum victimele lor? Nu, civilizat. Cred că nici n-au simțit pușcăria, erau bătrâni și bolnavi, au stat în spital penitenciar. Poate, la proces, i-a afectat ciuda de a fi judecați și condamnați tocmai ei. Altfel, cred că au murit liniștiți, ca în patul lor. N-au suferit chinuri, n-au indurat atrocitățile în care au murit victimele lor. Nu cred că au murit sub privirile satisfăcute ale unui sadic ca ei. Mai cred și într-o ascunsă solidaritate a stâlpilor societății care le-a făcut viața ușoară în pușcărie.

Veți spune că sunt rău – ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Nu, sunt doar un om care nu uită și nici nu vrea asta. Lumea are legi care trebuie să pedepsească pentru ca așa ceva să nu se mai repete. Este ceea ce depinde de muritori. Pedeapsa divină este alta.

În lipsa unei poziții clare și ferme a societății, în lipsa condamnării sociale a comunismului, oameni ca aceștia au trăit liniștiți până la adânci bătrânețe, au încasat pensii babane la care alții mult mai merituoși față de nație nici nu visează.

Unii ca ei, ne decid încă viețile.