Un suspicios în NZ

Cu suspiciunea mea caracteristică, am încercat să înțeleg mai mult despre societatea neo-zeelandeză, dincolo de aparențe.

Sunt o grămadă de anunțuri. Majoritatea au un ușor iz amenințător. Spre exemplu, cam în toate parcările mari din preajma unor obiective turistice importante ești avertizat să-ți încui mașina, ceva de genul „o încui sau n-o mai ai” (în țara unde nu se încuie casele). Sau avertizările de alunecare pentru lipsa criblurii pe 20-30 m. Sau o mulțime de anunțuri privind conservarea mediului/faunei/florei.

Sunt anunțuri folositoare, dar sunt prea multe. Cred că de fapt autoritățile caută să scape de orice răspundere – siguranța parcărilor, răspunderea mentenanței drumurilor, etc.

Fac o mică paranteză cu parcările. Mașina mea avea ușă cu deschidere verticală în spate. Într-o parcare turistică pe malul Pacificului, unde bătea un vânt zdravăn, am încuiat mașina dar, cred că nu am trântit suficient de tare ușa din spate. După vreo oră, când am revenit, ușa fusese deschisă de vânt și toate bagajele noastre erau la vedere. Nu ne-a lipsit nimic spre cinstea turiștilor din parcare. Mai menționez un amănunt. În parcare era și un autobuz, probabil cu indieni, niște personaje agitate, gălăgioase și cu ținutele cam ca ale rromilor noștri – comportamentul cunoscut, dar nu ne-a dispărut nimic.

Referitor la indieni, mai menționez întâlnirea la hotel cu unii (genul anglicizat) – unchiul (lucra în Australia) și nepoții de soră (locuiau în SUA, în vizită la unchi). Unchiul călătorise prin Europa și prin România de unde avea amintiri plăcute. Tocmai luase și el o amendă radar, mai mare ca a mea fiindcă fugise mai tare.

Revenind, parcarea de la splendidul Nugget Point are o toaletă și, deși nu există acolo apă curentă, era remarcabil de curată. Cred că gradul de civilizație al unei nații se poate determina ușor după WC-uri. Noua Zeelandă are notă maximă.

Mai e ceva care trebuie neapărat menționat: în marile magazine din centrul Auckland, lumea își lăsa umbrelele și sacoșele la intrare, pe niște rafturi. N-am fost în stare să fac asta.

Fiind o nație de emigranți cu excepția maorilor, în Noua Zeelandă am observat tot felul de lăcașuri de cult ale multor confesiuni și religii. Majoritatea sunt însă anglicani și catolici. Există și câteva parohii ortodoxe românești; există și rusești.

Divaghez puțin – gaura stratului de ozon din sudul Terrei nu e o gogoriță, chiar se simte.

Întorcându-mă la suspiciunile mele, am fost surprins de tonul „jos” pe care l-au folosit mai multi localnici când am pus întrebări despre autorități. Oricum, n-am primit răspunsuri directe, clare. De exemplu, am fost intens sfătuit să nu merg la Taharoa (acolo este dezastrul ecologic al companiei Steel – conform hărții, ar fi trebuit să fie plajă). Din răspunsuri trunchiate și, mai apoi din internet, am aflat că pragul de +4 km/h peste viteza legală a fost decis după o anchetă jurnalistică; tot așa am aflat că au existat ceva scandaluri privind mediul cu compania Steel. Totuși, prin ziarele lor nu am văzut subiecte de acest tip, subiecte sociale. Mai am și experiența personală, poate subiectivă, a „milițianului” care mi-a cautat nod în papură.

Închei, dar rămân cu întrebarea dacă nu cumva fericita nație are o mică stăpânire autoritară, semi-acceptată.