Sabia lui Damocles

Suprafața șoselelor este 98% bună și bine întreținută, dar benzile de circulație sunt foarte înguste (pe highway abia au lățimea unui camion mare). Nu au standarde ca în Europa, tăieturile în pante sunt foarte rare, umpluturile inexistente, podurile (chiar lungi pe highway) din lemn și cu o bandă; în general șoseaua urmează configurația terenului. 99% sunt acoperite cu criblură (tot cenușă), nu foarte tehnologic. Dacă urmează o porțiune de 10 m fără criblură, te avertizează să nu aluneci. O grămadă de asemenea avertismente; nu știu dacă este o grijă reală sau o lozincă menită a-i spăla de răspundere pe administratori, proiectanți și Dorei. Curbele au rar contrapantă, de multe ori contra-contrapantă.

Radarul e drastic. La un moment dat era suficientă depășirea cu un kilometru a limitei (pe șosele 100 km/h) pentru penalizare. Pe mine m-au prins cu 115 km/h. Între timp, ca urmare a unor acțiuni jurnalistice, penalizarea începea după 104 km/h.

Mai trebuie să menționez că neo-zeelandezii nu prea risipesc bugetul. Șoselele înguste, podurile cu o singură bandă înseamnă și economii bugetare – chiar ei o afirmă. Bănuiesc că nu se prăpădesc să cumpere nici radare scumpe. Ai noștri admit eroarea de ±10% pentru aparatură. Tot ai noștri te amendează la depășirea limitei cu 10 km/h pentru ca șoferul să se concentreze asupra traficului, nu asupra vitezometrului. În mod normal (mă refer la România) și cred că și legal, un aparat care-ți bagă mâna în buzunar nu ar trebui s-o poată face dintr-o eroare, deci aceste aparate ar trebui definite și comandate numai cu eroare negativă, de exemplu (+0/-10)% sau (+0/-20)%.

Revenind la Noua Zeelandă, am fost consecvent – am rămas pe lista neagră ca și acasă. În aceeași zi cu radarul m-a „prins” încă un polițist (cât pe ce să scap termenul milițian). Într-un sens giratoriu mi s-a oprit GPS-ul, am avut o clipă de ezitare și, cum în același sens giratoriu rula și o mașină de poliție, s-a repezit la mine. După ezitarea inițială, eu am ieșit din sensul giratoriu direct într-o parcare. Polițistul mi-a sesizat mișcările. Nu putea fi vorba de o neacordare de prioritate fiindcă rulam în sensul giratoriu. Trebuie să vă spun că m-a căutat cu lumânarea, mi-a întins toate cursele posibile, am suflat și în fiolă. Între altele m-a întrebat dacă înțeleg ce-mi spune; dacă spuneam că nu, m-ar fi dus la secție să-mi ofere translator. În final, s-a mulțumit cu o amendă (a doua și ultima din NZ). Nici astăzi nu știu cu adevărat ce l-a supărat atât de tare.

Regulile de circulație sunt oleacă diferite de ale noastre. Dacă la orizont vezi o mașină venind din sens opus, nu poți depăși – pericol de ciocnire (la noi ai fi în deplină siguranță). În general, nu prea trebuie să depășești. Pe șoselele importante sunt porțiuni cu bandă de depășire. Autostradă/șosea cu mai multe benzi nu am văzut decât în Auckland (economie). După cum v-am relatat, acolo nimeni nu se grăbește și nu are de ce. Când îți fac proces verbal, te pozează, iți fotografiază mașina din față și din spate, ce mai – e un proces care durează peste 20 minute.

Acolo, ca și în România, există și un sistem paralel cu puncte – îți iau carnetul dacă depășești un plafon. Nu știu care e, nu știu câte puncte acumulasem, dar m-am simțit normal – cu sabia lui Damocles deasupra.