Fericirea în picioarele goale

În statisticile lumii, Noua Zeelandă se află în topuri în ce privește nivelul de viată și de fericire.

După cum v-am relatat, din punct de vedere material, neo-zeelandezii stau bine fără mare stres, fără multă agitație, fără grabă.

Au simțul proprietății. Deși nu prea au garduri, își înconjoară proprietățile cu garduri vii din copaci, înalte de peste 6 m, impenetrabile. Un alt exemplu este prezența unor bețe de marcare pe o plajă năpădită de zeci de tone de bolovani, bețe înfipte între bolovani.

Pe de altă parte, nu-și încuie ușile (nu mă refer la blocurile din marile orașe). Spre exemplu, cautam o cascadă (s-a dovedit a fi foarte frumoasă). Am oprit mașina cam pe unde ar fi trebuit să fie, unde erau doar două gospodării izolate. Una era la o oarecare distanță de șosea, în pădure, pe un drumeag. Am intrat în curte (nu avea gard), am strigat, m-am uitat pe geamuri, nu era nimeni acasă. N-am apăsat pe clanțe, dar sigur nu erau încuiate. M-am întors, am traversat șoseaua, către cealaltă gospodărie care era un pic retrasă, în mijlocul unor fânețe. Am sărit niște garduri ca să ajung în curte, am strigat, nimeni. Când să plec, apare o mașină (aveau un drum de acces ceva mai departe pe care nu-l observasem). M-am oprit, a coborât o doamnă în vârstă extrem de amabilă și cu mult chef de conversație. Am aflat că locuia singură cu soțul ei (cam imobilizat), copiii le plecaseră la casele lor, nu mai puteau întreține fizic ferma (fusese o fermă), arendaseră niște fânețe. A insistat mult să intrăm, să stăm jos în casă – pe noi, niște străini. Păcat că n-am avut timpul necesar să onorăm invitația. Puteam vedea o casă neo-zeelandeză autentică. Regret și acum.

Un alt exemplu – pe stradă, prin orașe, necunoscuți ne salutau călduros (ca la noi la țară, dar nu doar formal).

Un ultim exemplu – într-o pădure de kauri (rezervație), cu un drum îngust doar de o mașină, ascunsă după o curbă, era o grămadă de pietre prăbușite de pe versant. Mi-am lovit mașina de pietre și eram oarecum în șoc. La nici un minut, în pustietatea aia, vine din sens opus o altă mașină, o familie cu doi copii – el, un tip gen rugbist. S-a băgat sub mașina mea, mi-a smuls bara, mi-au scris numele și telefoanele. Totul fără să-i rog nimic. Nu știu cum m-aș fi descurcat fără ei. Nu știu dacă au fost contactați de asigurări, dar scrisul lor pe o bucată de hârtie a contat enorm. Le-am trimis un mail de mulțumire de la București.

Revenind la titlul paginii, prin orașe, prin marile orașe, mai ales în Nord (în Sud e mai răcoare), în locuri de recreere, pe drumuri, pe scurt oriunde, puteai vedea oameni – tineri, bătrâni, copii, polițiști – mergând în picioarele goale. Așa e trendul.