Despre excursioniști

Greu se poate găsi o adunătură mai uniform eterogenă. Oameni de toate culorile și nuanțele, de toate religiile, și de toate categoriile sociale. Erau oameni de toate vârstele, de la copii mici care-l așteptau pe Mos Crăciun la Moși Crăciuni, totuși media de vârstă a fost destul de ridicată. Erau bunici cu nepoți, nepoți cu bunici (cine o fi plătit?) – era și un Obama cu bunicii.

Au fost de la cititori de Kafka până la cititori de poze. Au fost de la oameni cu un aspect destul de amărât, până la producători de arahide aroganți care aveau impresia că oamenii nu pot trăi fără ele și că ei sunt singurii care le pot furniza, de la oameni din finanțele importante la văcari.

Erau oameni din toată lumea – din Dubai până în Canada, din Europa până în Australia. Limba de comunicare generală era engleza (mă rog, cum o vorbea fiecare), dar puteai auzi și spaniola, germana, rusa, japoneza. Eram singurii excursioniști români, dar mai erau români și/sau basarabeni între organizatori. Poate vă voi povesti cum am aflat. Erau câteva familii de ruși. La unii am remarcat un pașaport uruguayan și unul yemenit.

Erau perechi – unii se țineau de mână pentru a-și reafirma sentimentele, alteori am văzut bărbatul stând nepăsător parcă singur, în timp ce femeia își etala picioarele și disponibilitățile cât putea de mult. Am văzut bărbați parcă jenați de alegerea sau slăbiciunea lor. Am văzut și femei cu soți foarte tineri. Am remarcat și două perechi de homosexuali – nu s-au dat niciodată în spectacol, poate mergeau pe la întâlnirile zilnice de la bar.

Erau inși foarte educați, erau și văcari și toate treptele intermediare. M-a deranjat în special o pereche aflată la vârsta ințelepciunii, dar pe care n-o aveau. Erau genul de „stâlpi ai societății” în comunitățile mărunte, obișnuiți să dea tonul, să emită judecățile „de valoare”, să fie cei care stabilesc ce e drept și ce nu. Discuții despre bani – cum au cumpărat ei ceva care valora 100$ cu 1$. Vorbeau și rădeau singuri de cele debitate cu un ton foarte ridicat.

Erau de la oameni cu diferite grade de handicap până la oameni cu mers sportiv, elastic. Totuși, o mulțime de șchiopătași (vreo săptămână m-am numărat printre ei).

Singurul punct comun a fost pragul financiar minim pe care trebuiau să-l poată depăși prin venituri sau economii. Și mai aveau ceva în comun – mă uitam la o doamnă cu grave probleme locomotoare, ajutându-se cu două bețe de schi, cum alerga cât putea să facă poze.

Ce mai era o adunătură de ciudați și, dacă eu ciudatul, afirm asta … Pentru prima dată în viață m-am simțit normal față de cei dimprejurul meu.

În sfârșit, cu trecerea săptămânilor, obișnuința și-a spus cuvântul și oamenii au încetat să mă mai impresioneze cu ciudățeniile lor.