Problema WC-urilor la elvețieni

V-am tot povestit ce cred eu despre câteva țări pe care le-am cunoscut mai bine.

Dar, ce cred ei despre noi?

Deja v-am declarat că neo-zeelandezii nu prea auziseră de noi. Chiar și polițaii care m-au amendat nu prea știau de unde să mă ia și de unde vin. Dintre cei doi care fuseseră în România, unul era indianul care lucra în Australia, iar celălalt, v-am relatat că fusese la Brașov. Încurajator este faptul că amândoi aveau amintiri plăcute și rămăseseră cu o bună impresie. Neo-zeelandezul era „tânăr și neliniștit”, indianul avea educație britanică și gândire matură.

În ce privește Europa, în ultimii aproape 30 ani, cei mai vizibili au fost conaționalii noștri încă minoritari, așa cum sunt cei mai vizibili și pe la televiziunile românești. Ei au generat imaginea mizerabilă a europenilor despre noi. Ei și politica politicienilor.

După ’90, v-am mai povestit că am avut ceva relații de afaceri cu firme externe din Elveția, Germania, Marea Britanie, Olanda, Canada, SUA, Israel. Cu o parte dintre ei am efectuat vizite reciproce.

Cel mai apropiat am fost de doi elvețieni, fără vreo legătură între ei, s-au cunoscut prin intermediul meu. Am fost de multe ori în Elveția, dar nu pot spune că o cunosc. Cu cei doi am fost mai apropiat decât simpla relație de colaboratori.

Cu unul dintre ei am lucrat „moca” mai mult de doi ani până am semnat un contract. Era (între timp a murit) foarte reținut, chibzuit cu ultimul bănuț fie al lui, fie al companiei. I-am dobândit greu încrederea. În afaceri a fost fair.

Afacerea din România nu era de mare anvergură, așa încât, atunci când îi organizam vizitele, comprimam programul celor 3-4 întâlniri în prima zi de lucru, apoi îl plimbam prin țară.

Odată, l-am dus pentru o masă cu degustare de vinuri la Valea Călugărească – accesul era destul de selectiv (pe bază de dosar). În aceeași cramă, la o masă alăturată, era un festin tipic nomenclaturist (am vrut să evit termenul porcesc), cu niște inși beți. Unul dintre ei, cu un aer superior se lamenta: „S-au dus vremurile alea, când veneam eu aici, toți mi se închinau.” Am aflat că era Angelo Miculescu, al doilea socru al lui Bombonel.

Altă dată, mergeam spre o întâlnire la Bacău, cu celălalt elvețian. Alesesem drumul prin Târgoviște, culoarul Rucăr-Bran. Era culesul merelor. A fost uimit de zona Voinești. Am oprit la prânz la o cârciumă cu terasă, sus deasupra văii. Pentru a preveni orice neplăcere, i-am spus imediat patronului să pregătească o față de masă nouă și să strălucească totul. Omul s-a conformat, era un soare splendid și o priveliște minunată. Și prânzul a fost bun. Anticipând, m-am dus eu întâi la toaletă (eufemism) – era un dezastru. L-am rugat pe musafir să renunțe dacă poate. S-a dus totuși s-o vadă …

Una peste alta, musafirii mei s-au simțit bine, ne-au cunoscut cu bune și rele. Cred și sper că au rămas cu amintiri plăcute.

Și-așa s-a rezolvat problema WC-urilor elvețiene; o mai au doar când vin în România.