„My poor Niagara….” – se spune că așa ar fi exclamat Prima Doamnă Eleanor Roosevelt, vizitând cascada Iguazu (băștinașii pronunță ceva gen Iiuasu). La ultima vizită în Buenos-Aires, acum aproape exact patru ani, mi-a scăpat din program sau m-am zgârcit fiindcă, este o excursie foarte scumpă. Ei bine, acum am avut parte de un tur privat, cu adevărat – doar eu și soția mea, care m-a costat cu vreo 200 $ mai puțin decât pe ceilalți călători (în grup) și a fost mult mai complet decât varianta lor, a fost complet.
Cascada este pe râul Iguazu, în nordul provinciei Corrientes a Argentinei, ca un pumnal la granița cu Brazilia și Paraguay. Cea mai mare parte a cascadei este în Argentina, o mică parte este în Brazilia, dar nu și în Paraguay care este tot pe acolo. Din Buenos-Aires, vreo mie de kilometri, adică un zbor cu avionul. Teritoriul a revenit Argentinei în urma mai multor războaie, cel mai important fiind cel Paraguayan sau Războiul Triplei Alianțe. Cascadele sunt cu puțin peste 2° la sud de Tropicul Capricornului, cu aceeași umiditate pe care am găsit-o acum în Buenos Aires.
Am regăsit Buenos-Aires, aproape exact după 4 ani, cu spre 40° C și o umezeală ca în baia comunistă când oala cu apă a stat prea mult pe aragaz. N-am mai întâlnit acest tip de umiditate niciodată fiindcă, atunci când am uitat oala pe aragaz, am vărsat-o pe picioare și am ajuns direct la spital – de la bal. Zborul spre Iguazu a fost de aproape două ore. Spre deosebire de TAROM, compania argentiniană a oferit o serie de băuturi moca – o companie normală. Aeroportul EZE, vizitat de mine de patru ori, și-a confirmat statutul de campion al cozilor. Deși mare, întins, organizarea este de rahat.
Revenind, am văzut mai întâi cascada din elicopter. Bine că n-a făcut asta și M-me Eleanor fiindcă, de sus, este un pic dezamăgitoare. Dar este doar o impresie. Cascada este mare, foarte frumoasă, multe căderi de apă, întinse prin junglă. Și-a meritat fiecare cent. Drumurile mai lungi au fost cu o mașină, dar vizitarea propriu-zisă înseamnă pe jos – câțiva kilometri buni prin Brazilia și Argentina. Ceva mai încolo, la granița cu Paraguay, râul Iguazu se varsă în Parana, fluviul care, împreună cu La Plata, se varsă în Atlantic prin estuarul La Plata. Pe la elicopter au fost niște fătuci care ne-au pozat. La coborâre, ne-au cerut vreo 300 $ pentru câteva poze puse frumos într-un album și un film pe stick – eroii din elicopter. Am refuzat evident și au plusat să-mi dea doar o poză contra a numai 10 $. Cum n-au știut să lase din preț, le-am lăsat albumul amintire. Mă înțelegeam greu cu ele, mai ales după refuzul net, puțin batjocoritor (nu m-am putut abține), așa că, nu le-am oferit un autograf.
Desigur că și p-acolo, nu m-am dat jos de pe Lista Neagră. În teorie, când ești în interiorul portului, ai ieșit din Argentina și, pe pașapoartele noastre, era o stampilă de ieșire. Numai că, înainte de ora 5 AM când am plecat spre Iguazu, slujbașii de la Ministerio del Interior – Migraciones dormeau. N-a fost nimeni să ne pună din nou ștampila de intrare. Asta ne-a creat probleme fiindcă am trecut de două ori spre și din Brazilia. Dar noi eram niște inși care existau doar pe Lista Neagră, nu și în Argentina. Probabil că ghida noastră personală, excelentă de altfel, i-a ciubucit pe ăia ca să meargă treaba. La zgârcenia mea, și-a asumat un risc serios. De fapt, scriptic sunt încă în Argentina fiindcă, seara, la revenirea din Iguazu, puturoșii de la MI nu erau la post să-mi pună ștampila de ieșire. Dacă aș avea mai multe exemple, nu doar România și Argentina, aș putea zice că apasă un blestem asupra MI-urilor. Oricum, comparația cu Argentina nu ne face cinste. Dar noi nu avem cinste oricum.
În sfârșit, prezența MI în Argentina este mare, la granița Iguazu sunt și trupe, just in case. Brazilia avea și ea un avion de transport cu emblema armatei pe acolo. Îmi închipui că cea mai mare concentrare este în Paraguay.
Deci, cascada este împărțită, Argentina vreo 80% din cădere, Brazilia 20% (după spusele ghidei argentiniene). Ambele state au declarate largi zone de parc național. În Brazilia, prin parc circulă doar un autobuz de gen Hip-Hop. în care ne-am urcat, împreună cu ghida. A trebuit să ascultăm un anunț în portugheză, spaniolă, engleză privind protecția parcului, gunoaie – și era curat, respectau. M-am gândit imediat la șoseaua asfaltată din rezervația Bucegi, în care toți nesimțiții își aruncă gunoaiele, chiar și conținutul scrumierelor, fără să le pese și fără nicio consecință. A fost o porcărie acea construcție, iar administratorii care există încasează lovele fără să le merite. Ambele rezervații Iguzu au circuite de vizitare bine stabilite și bine amenajate, adică nimeni nu umblă brambura și nu rupe nimic. Când am zgâlțâit un trunchi, ghida mi-a atras atenția că, deasupra capului, pe trunchi, erau două cuiburi de viespi sau albine sălbatice.
În rezervație sunt o mulțime de viețuitoare – pești (chiar un gen de somn), păsări, mamifere (inclusiv niște maimuțe), insecte – am văzut și fotografiat câteva. Este un loc frumos. În ungherele în care vegetația oprește zgomotul apelor, domnește o liniște străpunsă doar de trilul păsărilor sau insectelor. Ghida ne-a povestit cum au tăiat copacii babani ai junglei pentru a vinde lemnul în Chile, Brazilia, Paraguay, Uruguay. Vă dați seama cam la ce m-a dus gândul. Acum fac eforturi să planteze hectare cu eucalipt din Australia și două soiuri de pin din Statele Unite (probabil din sud). Am trăit aceeași bucurie răutăcioasă precum atunci când am întâlnit niște camioane pline cu bușteni prin NZ.
Spre sfârșitul turului per pedes, soția mea n-a mai vrut să meargă dus-întors pe o podișcă și s-a așezat pe o bancă. Când aștepta singură, s-au apropiat două perechi tinere. Au întrebat-o dacă e rusoaică. Au aflat că nu și atunci și-au manifestat îngrijorarea dacă-i este rău, dacă vrea s-o conducă ei la ieșire, s-o ajute. Au aflat că nu e nevoie, i-au oferit niște apă – au început o sticlă nouă și i-au dat, apoi au terminat sticla. Cei patru erau din Madrid. Vedeți ce avantaje ai dacă nu ești rusoaică?
Având turul privat, mândria mea personală, trebuia să ne ia un sedan de la aeroportul EZE, să ne ducă în port. Cum mașina nu venea, am aflat că era o manifestație care blocase autostrada. A apărut într-un final cu un șofer nervos care blestema populismele. Sigur că am deschis o discuție politică cu el. Am aflat că nu-i place stânga. I-am povestit și eu câte ceva și ne-am apropiat. Mi-a fost de folos. Mi-am uitat telefonul în mașina lui și mi l-a adus dimineața. Un Android nou, destul de scump. Vedeți ce poate face o apropiere politică?
De, până la urmă, a avut dreptate D-na Roosevelt. N-am văzut Niagara, dar nu intră în planurile mele, au văzut-o prea mulți. Poate Victoria.
Născut pe lista neagră 