Mai mult ai morții. Vă aduceți aminte răgetul intestinal Moarte intelectualilor? Se auzi și după ’90, chiar și în secolul ’21. Otrepele sosite pe tancurile sovietice sau ridicate de acestea din noroaiele patriei care urma să devină socialistă, simțeau nevoia confirmării puterii lor. Cum puteau dovedi mai bine decât prin sânge? Astfel își satisfăceau pornirile sadice, dovedindu-și atașamentul față de Steluța cea de sus, împletind plăcutul cu utilul spre prosperitatea patriei noastre socialiste.
Și, după ce tocară ei așa la intelectuali, veni o vreme în care carnea de tocat a devenit insuficientă. Doar că știți, ADN-ul din fire n-are lecuire. Și-atunci, toate jegurile deveniră vânători. Desigur, o armă, fie ea cu alice, nu putea fi încredințată oricui, doar unui dosar curat. Încă de pe la sfârșitul anilor ’50, tot activistul, tot securistul, tot milițianul, deveniseră vânători.
Asta le dădea o aură de castă, aveau impresia că le albăstrește sângele tulbure și noroios. Avea și o latură practică, în Iepoca de aur în afara a ceea ce luau din magazinele lor, mai aveau o specialitate de pus pe masă sau de traficat.
Sigur, ADN-ul nu se schimbă, oricât s-ar strădui ăștia cu vaccinul, ce naște din pisică tot șoareci mănâncă De altfel, nici nu cred că Leprele Roșii ar dori să-l schimbe, lor le place în sucul propriu al ADN-ului puturos. Așa că, la vremuri noi, tot noi. Ba chiar, unii mai fotogenici, s-au pozat pe maldărul de mistreți, trofee împușcate în țarc.
De vreun an de zile se tot discută cum să omorâm urșii din grijă pentru om. Tot felul de păreri – că nu trebuie hrănite animalele, sau dimpotrivă. Până la urmă s-a ajuns la soluția finală, solicitată scris, de multă vreme, chiar de Vânătorul Vânătorilor – da, acela care nu și-a găsit capul.
V-am mai scris că, după părerea mea, omul trebuie să respecte natura, în care este loc pentru toate viețuitoarele. Prin 2000, soția mea a avut o întâlnire de gradul trei chiar deasupra Peleșului, față în față cu un urs, la un metru, au făcut fiecare stânga împrejur. Nu s-a panicat. Peste câțiva ani, am coborât împreună de la Piatra Arsă la Stâna Regală singuri, recunosc, fără să mergem în liniște. Oricum, ne-am mai întâlnit de câteva ori cu Moș Martin carpatin, mai de la distanță sau fiind în mașină.
Pe alte meleaguri, erau panouri cu interdicția de a da orice de mâncare animalelor. Și, deși am fost avertizați privind grizzly, deși am bătut coclauri și pustietăți, și cu mașina, și pe jos, nu i-am întâlnit. Nu știu dacă să scriu din păcate, sau din fericire.
Chestia cu vânatul și vânătorul, am întâlnit-o doar o dată într-o veche așezare de mineri care acum avea doar 12 locuitori, spre nordul Alaskăi. Acolo, vânătoarea este chestie de supraviețuire, cel puțin iarna care e lungă. De altfel, există și anume privilegii instituite de stat, dar și obligații pentru acești locuitori.
Oricum, am bătut niște locuri sălbatice în care echilibrul om-animal nu se realizează prin carnagiu. Știu că în trecut s-a vânat excesiv pe acolo, dar asta s-a întâmplat și prin patria noastră, vă pot da exemple de specii dispărute.
Eu îmi doresc să dispară o singură specie, cea a Zdrențelor Roșii. Doar că ăștia, oameni de caracter, nimeresc urșii, dar nu-și nimeresc propriile capete.
Născut pe lista neagră 