Păcatele

Păcatele mele …

V-am mai scris în Confesiune despre dualismul faptă bună / păcat. Cred că nu-i posibil nimic bun fără păcat. Dacă analizezi/psihanalizezi cu atenție fiecare autor de faptă bună îi găsești asociat un păcat. Atunci am folosit tendențios termenul dialectic referitor la cele două aspecte ale unei fapte bune – termenul este utilizat mai ales în marxism.

Vă dau un alt exemplu. În această clipă scriu pe un blog, axat în principiu pe mizeriile generate de comunism, mizerii care au existat și persistă. M-ar încânta dacă primele pagini ar fi fost citite mai ales de cei tineri care nu au avut ocazia să cunoască faptele. Nu știu dacă am fost suficient de dur, de întunecat în povestirile mele. Am cautat să fac puțin „haz de necaz” ca să mai îndulcesc atmosfera aia de rahat, dar îmi doresc să fi fost convingător.

Oricum, toate relele pe care le întâlniți azi sunt urmarea acelor vremi negre. Puii năpârcilor de altă dată, ai ciumei roșii sunt cei care le perpetuează cu ajutorul inconștient al unei plebe manipulate. Nici năpârcile primordiale n-au fost pedepsite lumește – cei care au avut zile sunt bine-merci printre noi.

Revenind la mine. Povestirile mele ar trebui să aibă deci un rol educativ, mai degrabă mobilizator – să nu alunecăm din nou acolo.

Scrierea mea este însă – voluntar sau involuntar – încărcată de resentimente, poate chiar de ură. Chiar și atunci când încerc o glumă. Toate astea sunt păcate.

Dar dacă un păcat este comis ca urmare a unor alte multe păcate comise de alții care încearcă să mențină o stare de lucruri nocivă, cel care-l comite pe al doilea mai păcătuiește sau nu? Până la urmă, comite un păcat încercând să împiedice altele.

Și faptul că n-am uitat – nu uit și, cu sinceritate, nici nu pot ierta este sigur un păcat. Totuși, nu e vorba numai de mine. Dacă aș fi numai eu, n-ar mai fi discutabil gradul meu de păcătoșenie. Dar mizeria societății românești de azi continuă tradiția trecutului întunecat și, dacă nu-i oprită, dacă uităm, îl va repeta.

Nu știu ce influență vor avea circumstanțele care mi-au modelat caracterul mizerabil în fața Judecătorului. Va ține sau nu cont de ele?

În plus, eu și toți cei care scriu o fac pentru ca rândurile lor să fie citite de cineva. Ori, asta se numește vanitate.