Obsesii

Eu o am pe aia cu Zdrențele Roșii. Dar vreau să vă scriu despre câteva obsesii notorii din mediul politic.

Ilici a rămas cu pericolul țărănist după alegerile din ’46. În anii ’90, i se umplea gura de flegmă când trebuia să pronunțe țărăniști, PNȚ și, mai ales, Coposu. La acesta, aproape se îneca. Dacă s-ar fi întâmplat, multe rele ar fi fost evitate, dar nu s-a întâmplat.

Bombonel avea obsesia Băse. Desigur, era în campanie și referirile  extrem de dese  la competitor erau cumva justificate. Cred că obsesia datează de pe vremea când, vecini, se întâlneau pe palier și Bombonel nu era sigur dacă Băse se uită la el sau îl ignoră, ceea ce ar fi fost de neiertat. Vă mai aduceți aminte cu ursu, lupu, vânătorul, … Numai că înfrângerea l-a apăsat psihic, referirile continuând și după ce a devenit mic. Pe de altă parte, are o amnezie privind pușcăria. Presupun că psihologul de la Jilava l-a sfătuit să nu se mai gândească la ea. V-am mai scris că îi urmăresc cu atenție blogul. Nici o referire. Mi se pare că ar fi fost mai bărbătește să înfrunte situația în față. Probabil, e o pretenție exagerată din partea mea.

Blogul este și un fel de jurnal al fundației lui pe care a denumit-o Nicolae Titulescu (cred că în mintea lui sunt anale). Mai bine îi spunea Micul Titulescu – relațiile cu Rusia ar fi fost justificate. Așa, ilustrul personaj se răsucește în mormânt – nimeni nu i-a cerut permisiunea. În ultimul an, și-a reprimat și gândurile negre privindu-l pe Băse. I s-a pus steaua însă pe Iohannis. Retragerea decorației primită de la Ilici l-a afectat profund. Cum să-și piardă el fruncea panopliei, el marele colecționar care vrea să-și albăstrească sângele lui roșu (sau negru?). Nu prea îi ies postările cu jos Iohannis. Dacă i le-aș scrie eu, ar fi mult mai acide. Ale lui n-au chichirez. Nu m-am oferit fiindcă sunt prea scump pentru el. Prefer să scriu Jos Zdrențele Roșii moca, pentru plăcerea mea și-a cui o vrea, și-o mai putea, de-a pururea. Oricum, e puternic lovit de steluță.

Urmează Cârlanul care mulți, mulți ani n-a putut spune două fraze fără a-l pomeni măcar odată pe Băse. Obsesia față de acesta o întrecea mult pe a lui Bombonel. Era de-a dreptul hazliu cum mereu se împiedica de Băse. Vreo doi ani s-a împiedicat simultan și de Iohannis. Apoi, cred că o fi primit consiliere psihologică prin Turcia și și-a reprimat pornirea. Uitându-mă la frustrările pe care le mai exteriorizează uneori, nu-l pot declara vindecat. Cred că-i mai trebuie o internare la Erdogan.

Despre porcăriile lui Liviulică am umplut multe pagini. Deși repeta mereu cântecul acela cu statul paralel și DNA, nu cred că era o obsesie reală, nu-l cred atât de prost. Dar se gândea că va prinde la unii, gen ăia recenzați în noiembrie. A mai jucat comedia victimei cu asasini, tot circ cred că era. La el lucrurile erau mai simple. Își dorea cu ardoare puterea, dar în primul rând dorea să-și scape pielea (tot românul se naște poet, d-apăi eu barosul meu).

Mai departe a primat doar prostia și, pentru asta, trebuie să-i fim recunoscători lui dracnea. Sigur, obsesia puterii a continuat. Pot încadra pohtele declanșate de putere tot la obsesii. Iată că sângele se poate albăstri nu doar cu steluțe, ci și cu mici îngurgitați în Sala Tronului.

Oricum, numitorul comun al obsesiilor, este doar propriul buzunar. Cum să-l umple fără să-l găurească.

Foto: romaniatv.net. Titlu sugerat de Alex Hatta.